Arca lui Noe

ARCA LUI NOE

MIT SAU REALITATE?

Cap.1         Potopul

Cap. 2        Munţii Ararat şi arca

Cap. 3        Expediţii în secolul 19

Cap. 4        Expediţii în secolul 20

Încheiere

Cap. 1       

POTOPUL

Relatări despre potop

Cea mai cea mai cunoscută şi probabil cea mai veche relatare despre potop se găseşte în Genesa. Genesa a fost scrisă cu circa 1500 de ani înainte de Hristos. Caracteristicile acestui extrardinar fenomen extrase din relatarea Genesei sunt următoarele:

– sursele de apă ale potopului, două la număr, au fost: „izvoarele Adâncului”, adică ape provenind de jos şi „stăvilarele cerurilor” adică ape provenind de sus;

– potopul a cuprins întreg globul pământesc;

– durata ploii torenţiale a fost de 40 de zile;

– menţinerea apelor la nivel ridicat şi implicit timpul de plutire a corabiei a fost de 150 zile;

– nivelul apei s-a ridicat deasupra tuturor munţilor;

– şederea în corabie a lui Noe şi a familiei sale a fost de un an şi 10 zile;

– numărul persoanelor salvate de la înec a fost de opt.

Conform cronologiei Vechiului Testament potopul a avut loc în urmă cu 4500-5000 de ani. Există de asemenea referiri scurte la potop în Evanghelii. Isus Hristos a vorbit despre potop. Unul din aceste pasaje este în Evanghelia după Matei 24:37-39. Este important să observăm că Isus s-a referit la potop ca la un fapt istoric, pe deplin aceptat, şi nu a recurs la argumente care să sprijine potopul. Dintre apostolii lui Isus, Petru a fost acela care s-a referit la potop, în cele două epistole ale sale. Referirile sunt directe, lăsându-ne să înţelegem că evenimentul era pe deplin cunoscut şi acceptat de cititori.

Un loc aparte în relatările despre potop îl ocupă scrierile asiro-babiloniene. Săpăturile arheologice din secolul al XIX-lea din Orientul Mijlociu, au scos la iveală mii de tăbliţe de lut, scrise cu caractere cuneiforme. A fost descoperită biblioteca regelui asirian Asurbanipal de la Ninive. Asurbanipal (669-626 î.Hr.) a fost mai mult om de ştiinţă decât om al armelor. Tăbliţe apartinând bibliotecii sale au fost duse la British Museum în  Londra. Acolo George Smith a fost acela care a descifrat scrierea cuneiformă. El a descoperit că tăbliţele  din posesia muzeului conţin relatarea parţială a potopului. George Smith a fost trimis laMosul în Irakul de azi ca sa caute „acul in carul cu fin” adică restul tăbliţelor referitoare la potop. Căutarea a avut succes, tăbliţele lipsă fiind descoperite. S-a stabilit că relatarea despre potop era doar o parte dintr-o operă mai întinsă intitulată Epopeea lui Ghilgameş. Există şi o altă relatare asiro-babiloniană despre potop, intitulată Epopeea lui Atrahasis, similară cu cea a lui Ghilgameş.

Unul din istoricii antici, Berosos, un preot babilonian care a trăit pe la 300 î.Hr, a scris o istorie a Babilonului si Asiriei care s-a pierdut şi este cunoscută doar din citatele extrase din ea de Eusebiu din Cezareea, care a trăit în secolul al 4-lea d. Hr. În lucrarea sa, Berosos, descrie potopul, descriere care este foarte apropiată de relatarea Genesei.

Există apoi, în mod interesant, un număr mare de tradiţii cu privire la potop, la diverse popoare. De altfel un eveniment de o asemenea amploare, nu putea să nu rămână încrustat în conştiinta popoarelor. Se apreciază că numărul tradiţiilor independente, referitoare la potop, este de ordinul zecilor. Cele mai izbitoare legende asiatice cu privire la potop, sunt cele chinezeşti. O traditie din China interioară spune că toţi chinezii sunt descendenţi ai lui „Nu-wah”, un strămoş care a supravietuit potopului. Zend-Avesta cartea sfântă a perşilor cuprinde o relatare a potopului. Vechile scrieri indiene descriu şi ele potopul. In Europa există tradiţii ale potopului la greci, latini, galezi, islandezi, lituanieni, finlandezi. Eschimoşii din Alaska au propria lor traditie cu privire la potop. În America de nord sau descoperit printre indieni mai multe relatări despre potop, pe care localnicii le aveau cu mult înainte de contactul cu europenii. Alte tradiţii provin din Egipt, America Centrală, America de Sud, Oceania.

Ideea potopului pare să fi existat mai mult în conştiinţa anticilor decât în conştiinţa omului modern. Lucrul acesta este natural. Anticii s-au aflat în timp mai aproape de eveniment si este rezonabil sa considerăm ca au avut surse de informare cu  privire la potop mai bune decit noi, unele dintre ele nemaifiind disponibile astăzi.

Învăţatul evreu Philo, născut pe la 15 î.Hr., în lucrarea sa Despre Avraam scrie următoarele: „Marele ocean s-a ridicat la o inălţime la care nu fusese niciodată şi s-a năpustit deodată peste insule şi continente. Izvoarele, râurile şi cascadele şi-au contopit şuvoaiele în mod confuz şi au contribuit la ridicarea apelor. Nici aerul n-a fost mai liniştit. Nori denşi şi continui au acoperit totul cu neîntrerupte torente de ploaie; astfel că se părea că toate elementele universului s-au transformat în apă, pînă când masa fluidă acumulîndu-se de sus şi de jos, a acoperit şi a făcut să dispară nu numai câmpiile ci şi vârfurile muntilor. Toate părţile pământului s-au scufundat sub apă, iar întregul sistem al lumii a fost mutilat şi deformat de gigantica amputaţie.”

Tertulian (155-222dHr.) scriitor şi apologet creştin, descrie în pamfletul intitulat Despre Pallium schimbarea  înfăţisării acestei lumi. El a spus că nu numai îmbrăcămintea şi obiceiurile oamenilor se schimbă, ci chiar şi înfăţişarea pământului. Potopul a fost acela care a oferit această ocazie: „A fost un timp în care pămîntul întreg a suferit prin potop o schimbare, fiind invadat de multe ape. Pînă  in ziua de azi scoicile marine si coarnele gasteropozilor staţionează ca străine pe munţi, doritoare de a dovedi lui Plato că şi înălţimile au fost inundate. Dar, în afară de acestea, prin retragerea apelor, întregul pămînt a suferit o  transformare a formei sale.”

Să ne oprim puţin şi la Ioan Crisostom (345:; 407 d.Hr.) supranumit şi Ioan Gură de aur din cauza capacităţii sale oratorice deosebite, fost episcop de Constantinopol. El a spus: „Ascultaţi! Potopul a fost naufragiul comun al pămîntului locuit; au venit puhoaiele, abisul s-a deschis şi totul a fost apă; lucrurile vizibile s-au descompus in elementele lor; pământul nu s-a mai văzut, căci totul era apă. Dar, priviţi o minune!  Când pământul a fost distrus… Noe a a fost scutit de potop. El a privit pământul dezolat; el a privit mormântul agitat, lutul, mormânt comun pentru fiare şi oameni; cadavrele cailor, ale oamenilor şi a tuturor animalelor, înmormântate în acelaşi mormânt. El a privit acea tragedie. Toţi au murit …”

Ce indică scoarţa terestră?

Una din concluziile care se poate trage în urma  studierii straturilor scoarţei globului pământesc este aceea că aceasta a fost modelată în trecut de acţiunea apei. De fapt cartea Genesei indică două cazuri în care apele au acţionat asupra pământului. În primul rand ele au acţionat la creaţie (Gen. 1), iar în al doilea rând la potop (Gen. 7). Faptul care duce la concluzia acţiunii apei este natura sedimentară a multor straturi ale scoarţei. Se apreciază că mai mult de 75% din scoarţă este de natură sedimentară. Straturi sedimentare se găsesc în toate continentele, grosimile lor fiind diferite. Cel mai profund depozit sedimentar se află în India, având peste20 km adâncime.

Apoi, aspectul stratificat al scoarţei, existent în multe locuri, poate fi un indiciu al acţiunii apei şi anume al acţiunii valurilor successive de apă provenind din direcţii diferite. Se stie că apa în mişcare produce un însemnat lucru mecanic. De exemplu mareele şi valurile erodează puternic ţărmul şi transportă aluviunile. Există straturi alternante de 2 materiale diferite (de ex. cărbune şi lut) suprapuse unele peste altele. Existenţa acestor straturi suprapuse presupune acţiunea succesivă a valurilor de apă, venind din direcţii diferite, ce au depus succesiv cele 2 materiale, strat peste strat. Se consideră că prin retragerea unui val s-a produs sedimentarea materialelor, urmând apoi acţiunea altui val provenind din altă direcţie. Există însă straturi suprapuse compuse din mai multe materiale ca: lut, nisip, balast, piatră, cărbune. Acestea presupun acţiunea succesivă a valurilor de apă provenind din mai multe direcţii, considerându-se că după fiecare val a existat timp suficient pentru sedimentarea materialelor aduse de valul respectiv. Activitatea geologică intensă care probabil a existat în timpul potopului poate explica mişcarea maselor de apă.

Rămăşiţele plantelor şi animalelor

Învelişul globului pământesc conţine un număr impresionant de rămăşiţe ale plantelor şi animalelor de mare şi de uscat care au trăit în trecut. Aceste rămăşiţe se găsesc sub formă de oase, părţi de schelete, schelete întregi, sau chiar – în cazuri rare – cadrave întregi de animale care s-au păstrat foarte bine. O a doua categorie e rămăşiţe o constituie fosilele. Acestea sunt rămăşiţele pietrificate ale animalelor şi plantelor de odinioară. Fosilele şi rămăşiţele nefosilizate se găsesc pest tot. Nu există continent sau ţară în care acestea să nu fi fost descoperite. În unele locuri există adevărate depozite de rămăşiţe – în cea mai mare parte oase – conţinând mii sau chiar milioane de bucăţi.

Pentru ca aceste rămăşiţe să se păstreze un timp îndelungat a fost necesar un proces rapid de transport şi înmormântare, pentru a se evita degradarea. Scheletele rămase la suprafaţa solului s-ar fi descompus, însă o înmormântare rapidă a făcut ca ele să fie protejate de acţiunea aerului şi a bacteriilor şi astfel să se păstreze un timp îndelungat. Posibilele activităţi geologice din timpul potopului corespund acestor cerinţe.

Starea în care se găsesc unele din aceste fosile este grăitoare. Milioane de peşti fosilizaţi se găsesc în roci de natură sedimentară. Evidenţele indică o moarte rapidă şi violentă. Corpul lor este contorsionat, în multe cazuri coada fiind curbată înspre cap. Aripioarele sunt deschise la maximum ca la peştii care mor în convulsii. În condiţii normale, peştii care mor, plutesc pe apă şi sunt devoraţi de alţi peşti. Rămăşiţele creaturilor din trecut se gasesc în diverse straturi ale globului pământesc. Nu doar straturile moi conţin aceste rămăşiţe, ci chiar şi piatra cea mai dură, fiind astfel obligaţi să tragem concluzia că piatra respectivă nu a fost întotdeauna piatră, ci a fost un material moale care a suferit transformări în urma cărora a ajuns la starea de azi. Probabil că acest lucru este posibil sub acţiunea unor energii înalte. De ex. în 1973 în Canada un fir al unei linii electrice de înaltă tensiune s-a rupt şi a căzut la pământ. Ca urmare rădăcinile copacilor din apropiere s-au pietrificat sub acţiunea energiei înalte. În general se poate spune că, cu cât stratul este mai dur, cu atât rămăşiţele sunt pastrate mai bine. Chiar şi blocurile piramidelor egiptene – considerate a fi printre cele mai vechi construcţii din lume – conţin fosile marine din abundenţă. Acelaşi tip de fosile se găsesc în rocile din vecinătatea lor.

Foarte interesant este faptul că fosilele se găsesc la toate nivelele de altitudine. Le găsim la nivelul obişnuit, dar şi în adâncimea mărilor.Cel mai surprinzător este faptul că fosile de animale marine se găsesc şi în munţi, la diverse altitudini, inclusive pe crestele cele mai înalte din lume: în Alpi, în Hymalaia sau în munţii Stâncoşi. Se indică asftel faptul că nivelul apei s-a ridicat la înălţimi impresionante, chiar dacă în momentul de faţă pare a fi dificil de explicat de unde a provenit imensa cantitate de apă. Nu este complet exclusă ideea că marile înălţimi muntoase s-au format după potop.

Au fost avansate diferite teorii cu privire la potop. Unele spun că nu a existat un potop, altele acceptă ideea unui potop parţial. Însă faptul că un număr atât de mare de rămăşiţe ale creaturilor trecute se găsesc pe toată suprafaţa globului, ne determină să acceptăm ideea potopului universal. Potopul lui Noe a fost cea mai mare catastrofă pe care pământul a cunoscut-o vreodată. Întreaga suprafaţă a pământului a fost supusă unor forţe devastatoare. Agentul activ principal a fost apa. Cantităţi imense de apă – şi probabil şi alte forţe – au acţionat asupra globului pământesc aducându-l la starea de astăzi.

Antica relatare biblică despre extraordinara calamitate care s-a abătut asupra pământului îşi pierde caracterul arhaic şi cadrul strict religios, atunci când ni se aduc la cunoştinţă numeroasele evidenţe existente în natură în sprijinul unui asemenea eveniment. Aceste evidenţe sunt la îndemână, prin studierea literaturii geologice şi prin vizitarea muzeelor şi a şantierelor de cercetări geologice.

Zona nordică

Un puternic argument în favoarea potopului îl constituie felul în care sunt înmormântate rămăşiţele animalelor în Siberia, Alaska şi insulele Oceanului Îngheţat de Nord. Vastitatea depozitelor de oase şi schelete de mamuţi şi alte animale înmormântate acolo întrece orice descriere. Există milioane de rămăşiţe a tot felul de animale îngropate în lut, nisip, balast, etc., pe întinsul îngheţat al Siberiei. Acest lucru este vizibil în special pe malurile fluviilor siberiene, dar şi pe ţărmul oceanului. Din acest punct de vedere fluviile Siberiei şi ţărmul oceanului sunt de o importanţă covârşitoare, căci fără eroziunea produsă de apele lor, înspăimântătoarele secrete ale solului siberian ar fi putut rămâne ascunse.

Solul Siberiei este acoperit aproape tot timpul anului de zapadă şi gheaţă. Vegetaţia este aproape inexistentă. Nu cresc copaci. Şi totuşi acel sol conţine atâtea resturi ale unor animale care au trăit odată. Oase de elefanţi, rinoceri, bizoni, vite, cai, oi, se găsesc în cantităţi impresionante. Numărul animalelor înmormântate în Siberia este estimat la cinci milioane.

Însă interesul atinge apogeul când aflăm că acel vast deposit conţine în solul veşnic îngheţat, chiar şi animale întregi, complet congelate, păstrate foarte bine, de mii de ani. Acei mamuţi – animale asemănătoare cu elefanţii, dar puţin mai mari – au îngheţat cu iarba în gură. Iarba se găseşte în gura lor, precum şi în stomacul lor, în stare nedigerată, ceea ce arată că un cataclism de o mare rapiditate s-a abătut asupra lor. Carnea dezgheţată a acestor animale este bună pentru hrana urşilor şi lupilor. Asemenea fapte, aproape incredibile, sunt totuşi adevărate. Un asemenea mamut, recuperat în 1901, se află expus la muzeul dinPetersburg. Întregul ţărm nordic al Siberiei conţine oase de animale îngropate în sol. În orice loc în care gheaţa lipseşte, oasele sunt vizibile. Solul Siberiei este plan, râurile fiind singurele care au denivelat terenul, expunând straturile mai adânci. Cel mai mare fluviu al Siberiei, în apropierea Rusiei europene este Obi. El se află la est de Urali. În straturile parcurse de acest fluviu se găsesc oase de elefanţi în mare abundenţă. Alt fluviu este Enisei. În straturile aflate de-a lungul acestui fluviu se găsesc o mulţime de oase de mamut, care cad din faleză, se descompun şi formează cleiul de oase. Înspre Alaska se află fluviul Lena, care are un debit considerabil şi o lungime de peste 3000 km. Localnicii din zona acestui fluviu şi-au câştigat existenţa călătorind în bărci pe fluviu şi adunând colţi de fildeş care ieşeau din faleză pe malurile fluviului, sau se aflau căzuţi la marginea apei. Un afluent al Lenei este Vilui, la locul lor de confluenţă găsindu-se un mare număr de dinţi şi colţi de elefant, rinocer şi alte creaturi. La vărsarea Lenei în ocean se găseşte o mare îngrămădire de oase purtate de fluviu până acolo. S-ar putea ca în viitor, din cauza extinderii civilizaţiei, elefanţii să dispară cu totul din Africa şi atunci singura sursă de fildeş animal va rămâne Siberia.

În insulele Oceanului Îngheţat de Nord, situaţia este aceeaşi ca în Siberia. Un călător care a vizitat una din acele insule, a spus că numărul elefanţilor îngropaţi în pământ este aşa de mare, încât călătorind pe o distanţă de 1 km. a dat peste 10 colţi de elefant care ieşeau din pământ. Tot teritoriul insulei este în această stare. Nivelul solului este aproape acelaşi cu nivelul mării, iar când furtuna face ca apele mării să spele insula şi să îndepărteze o parte din solul ei, noi oase sunt scoase la iveală. Solul insulei Ursului este compus din nisip, gheaţă şi oase de mamut, însă oasele sunt în proporţie mai mare decât nisipul şi gheaţa.

În Alaska s-au găsit de asemenea cantităţi mari de schelete bine păstrate de lei, elefanţi, mastodonţi, cai, urşi, bizoni şi rozătoare. Ca şi în Siberia rămăşiţele sunt expuse pe malurile râurilor, ori au fost descoperite de mineri şi geologi care au excavat solul Alaskăi în căutare de aur şi alte resurse.

Oase şi schelete de elefanţi, rinoceri şi alte animale, nu se găsesc numai în Siberia şi Alaska ci peste tot globul pământesc. Le găsim în Italia, Anglia, Belgia, Grecia, Algeria, S.U.A., India, România, etc.

Se pune însă întrebarea: De unde provin rămăşiţele în număr atât de mare ale vieţuitoarelor de odinioară şi cum au fost ele înmormântate în lut, nisip sau balast? Moartea naturală datorată îmbătrânirii, moartea cauzată de boli sau lipsa de hrană, sau devorarea animalelor de către alte animale, sunt excluse deoarece în aceste cazuri rămăşiţele ar fi rămas la suprafaţa solului şi ar fi putrezit de mult. Singura explicaţie rezonabilă pentru situaţia din zona nordică, este acţiunea apei. Apa a fost aceea care a înecat animalele şi apoi tot ea a dus la vale cantităţi impresionante de lut, nisip, balast şi le-a înmormântat. Un alt agent mai violent decât apa ar fi distrus scheletele, care , de altfel, s-au păstrat, în parte, până în ziua de astăzi.

Faptul că zona nordică este mult mai bogată în rămăşiţe decât alte zone poate fi explicat în felul următor: absenţa aproape totală în zona nordică a ploii şi zăpezii, a făcut să lipsească procesul de eroziune, care în alte locuri a putut să îndepărteze straturile superioare în care au fost înmormântate animalele. Un alt factor care a contribuit la păstrarea rămăşiţelor este îngheţul permanent. Datorită temperaturii scăzute, procesul de putrefacţie nu a putut avea loc, bacteriile nefiind active la temperatură scăzută. Un cadavru înmormântat în partea de nord a Siberiei, se va păstra intact, nesuferind nici o degradare, perioade îndelungate de timp.

Concepţiile unor savanţi moderni

Să trecem mai departe şi să examinăm părerile unor geologi. Un geolog timpuriu, adept al teoriei potopului, ale cărui vederi au ajuns până la noi, a fost Nicolaus Steno (1638-1686). A fost un savant distins în anatomie şi geologie. A observat cu precizie condiţiile naturale, făcând deducţii sănătoase. Acest lucru arată capacitatea intelectuală a lui Steno, care – în urma studiilor întreprinse pe teren – l-au dus la concluzia unei trecute catastrofe universale, având la bază acţiunea apei. El a studiat mai mult terenul Italiei, unde a locuit. A observat că suprafaţa pământului este alcătuită din straturi. Straturile se prezintă ca şi cum ar fi depuse de valuri de apă nămoloasă. Următoarele observaţii l-au făcut să tragă aceste concluzii:

-micile particule ale materialelor din straturi nu puteau ajunge la starea actuală, fără a fi amestecate cu lichid pentru ca apoi să se depună sub acţiune greutăţii proprii;

-corpurile mai mari din straturi urmează – ca regulă generală – legea gravitaţiei, adică corpurile mai grele se află mai jos;

-particulele mai mici se potrivesc bine corpurilor mai mari din straturi; au umplut golurile, chiar si cele mai mici.

Steno a observat că diferitele straturi au fost depuse în momente diferite, adică straturile de la fund au fost depozitate întâi, iar cele de deasupra, mai târziu. Acest lucru s-a realizat prin valuri diferite, care au venit din direcţii diferite, la momente diferite. El a căutat stăruitor, rămăşiţe de plante şi animale pe terenul Italiei, şi a găsit animale marine, peşti şi oase de animale şi a susţinut că acestea erau rămăşiţe ale organismelor înmormântate de potop. El a crezut că rocile munţilor înalţi sunt lipsite de fosile. Astăzi se ştie că – în acest caz – Steno a greşit; cele mai înalte piscuri din lume conţin fosile. Unii din contemporanii lui Steno au spus că rămăşiţele nu pot fi păstrate aşa de mult în pământ. Pe timpul acela se credea că fosilele sunt ciudăţenii ale naturii. Steno a răspuns că totul depinde de condiţiile de păstrare ale rămăşiţelor. Dacă ele au fost incluse într-un sediment potrivit şi ferite de eroziune, se pot păstra un timp îndelungat. Pentru aceasta el a oferit următoarea explicaţie: există astăzi vechi construcţii de piatră ca de ex. fundaţia oraşului Volterra, care este mai veche decât a Romei. Dacă extragem pietre din fundaţia acestui oraş şi le studiem, găsim în ele fosile. Însă aceste fosile existau în piatră în urmă cu câteva mii de ani când piatra a fost aşezată acolo de mâna omenească. Iată că ele s-au păstrat acolo până în ziua de azi, dovedind posibilitatea păstrării îndelungate.

John Woodward a fost un distins profesor de medicină la Cambridge şi prieten apropiat al lui Isaac Newton. De fapt cei doi savanţi sunt înmormântaţi unul lângă altul în catedrala Westminster. El a fost cel mai mare geolog al timpului său. Lucrarea sa principală se intitulează Eseu al teoriei naturale a pământului. De asemenea este autor al lucrării Istoria fosilelor. El a colocţionat multe fosile, colecţia sa constituind nucleul muzeului Woodward de la Universitatea Cambridge. Woodward şi-a format convingerile prin studierea solului Angliei, ajungând la concluzia că potopul a avut o mare influenţă asupra scoarţei pământului. El a ajuns la următoarele concluzii:

-scoarţa terestră este compusă din straturi aşezate unul peste altul, acestea fiind formate din sedimente căzute succesiv în apă. Straturile cele mai adînci sunt cele mai groase, iar cele de deasupra sunt mai subţiri;

-există cochilii marine, dinţi şi oase de peşti conţinute în diferitele straturi, nu numai în cele moi, ci chiar şi în piatra dură;

-vieţuitoarele marine se găsesc chiar şi în fundul celor mai adânci mine, dar şi în vârful munţilor cei mai înalţi, în cantităţi impresionante;

-există rămăşiţe conţinute în straturi care nu sunt produsul mărilor învecinate, ci a unor mări distanţate.

Adesea se găsesc în adâncimile pământului rămăşiţe ale unor fiinţe care nu trăiesc pe nici o coastă, considerându-se că ele trăiesc doar în adâncimile oceanelor. În toate părţile globului pământesc, inclusiv în ţări depărtate de ţărm, găsim straturi ce conţin resturi de animale marine;

-există impresia că pe tot pământul lucrurile au fost aduse la această stare în acelaşi timp

-se găsesc în straturi oase, dinţi şi schelete de animale de uscat care adesea nu trăiesc în locul unde li se descoperă rămăşiţele

-găsim în straturi, inclusiv în cele dure, frunze, ramuri sau chiar copaci întregi. Multe plante din straturi pot creşte în prezent doar în condiţii climatice complet diferite de acelea ale locurilor în care se găsesc ele acum. De ex. găsim fosile de ferigi în straturile reci nordice, feriga neexistând acum în acea zonă. Un mar număr de copaci, uneori foarte mari, sunt îngropaţi în părţile nordice, îngheţate ale globului, unde azi există doar o vegetaţie pitică, săracă.

Woodward a fost acela care a convins oamenii că fosilele sunt rămăşiţe ale unor fiinţe vii, căci până la el mulţi credeau că fosilele sunt maniestări ciudate ale naturii. Căutând să dea o explicaţie stării actuale a pământului, el a considerat că în timpul potopului rămăşiţele plantelor şi animalelor au fost purtate de apele potopului constituind o masă confuză care apoi s-a depus la fund. Materia depusă prin forţa gravitaţiei a format straturile existente de piatră, marmură, cărbune, nisip, lut, etc. La început straturile au fost drepte, paralele, orizontale şi neîntrerupte. După un timp s-a produs o schimbare, în unele părţi ale globului straturile s-au ridicat, iar în altele au coborât. De asemenea Woodward a dat o descriere a pământului antedeluvian. El a spus că acel pământ a fost mult mai roditor decât acesta de astăzi. Stratul exterior a fost alcătuit dintr-o materie potrivită pentru producerea hranei, plantele au avut condiţii de vegetaţie mult mai bune, a existat hrană vegetală din abundenţă, iar pământul a necesitat îngrijire mai puţină sau deloc.

Un alt apărător al teoriei potopului a fost William Whiston, profesor la Cambridge. Lucrarea sa Noua teorie a pământului a fost publicată pentru prima dată în 1696. “Distrugerea pământului prin potop – a spus Whiston – este în acord cu Scriptura şi este evidentă, datorită marelui număr de cochilii marine şi a altor fiinţe înmormântate la potop.” Straturile scoarţei par să fi fost la început drepte, paralele şi continue. Se pare că o forţă le-a dislocat şi le-a modificat ulterior pe tot globul. Whiston a sugerat că potopul a fost produs prin trecerea pe lângă pământ, a unei mari comete, care a afectat pământul prin gravitaţia ei, cauzând ridicarea nivelului apelor din oceane, precum şi erupţia apei din interiorul pămîntului. De asemenea el a dat o descriere a pămîntului antedeluvian, care se aseamănă foarte mult cu descrierea dată de Woodward.

George McReady Price, geolog american, a trăit în secolul al XX-lea. A fost autor a numeroase lucrări de geologie, fiind adept al teoriei potopului. A emis printre altele următoarele idei:

-starea scoarţei pământului denotă că au avut loc atât mişcări regulate cât şi neregulate ale maselor de apă, ca fenomene însoţitoare ale potopului. Sunt situaţii numeroase în care straturi alternative sunt aşezate unul peste altul, de ex. argilă – calcar, argilă – calcar, etc. sau argilă – cărbune, argilă – cărbune, etc. ceea ce duce la presupunerea că valuri succesive de apă venind din direcţii diferite au acţionat alternativ;

-teoria potopului oferă o explicaţie rezonabilă pentru dispariţia completă a multor forme de viaţă, din locul în care acestea existaseră odată. Fosilele cailor, identici cu caii noştri de astăzi, există cu miile în depozitele din cele 2 Americi, începând cu Alaska şi terminând cu Patagonia. Şi totuşi nu s-a găsit nici un cal în America când invadatorii europeni au mers acolo. Mai departe, fosile de elefanţi, cămile, rinoceri, identice cu animalele cunoscute de noi astăzi, se găsesc în America, şi totuşi aceste animale nu trăiesc acum în America.

Cu privire la situaţia antedeluviană McReady Price a spus:   „În Genesa 2 se prezintă o adevărată geografie antedeluviană, complet diferită de cea de azi. Unele denumiri din acea geografie sunt identice cu denumiri din geografia postdeluviană din acelaşi motiv din care, multe denumiri din America sunt identice cu denumiri din Anglia, Scoţia sau Germania. Când supravieţuitorii potopului au plecat pe pământul devastat, au întâlnit o lume complet nouă, şi în mod natural ei au folosit denumiri pe care le-au adus cu ei din lumea anterioară. Însă detaliile celor 2 geografii sunt complet diferite”.

Acestea sunt opiniile unor oameni care au fost adepţi ai teoriei potopului.

Ziua morţilor şi Anul nou

Am văzut că potopul este susţinut de cultura diverselor popoare. Sărbătoarea denumită Ziua morţilor sau Ziua tuturor sfinţilor, precum şi timpul la care unele popoare au sărbătorit în trecut Anul nou, ar putea fi 2 elemente suplimentare legate de îndepărtatul eveniment. Se stie că Ziua morţilor nu provine nicidecum din mediul creştin, ci a fost preluată ulterior de creştini. Conform celor relatate în Genesa 7, Noe a intrat în arcă în ziua a 17- a a lunii a doua şi a părăsit arca în ziua a 27-a a lunii a doua a anului următor, deci a stat în corabie un an şi 10 zile. S-a emis ideea că cele două evenimente, intrarea şi ieşirea din arcă, au avut loc în jurul datei actuale de 1 noiembrie. Astfel se consideră că vechea lume a pierit în noiembrie şi o lume nouă a început în noiembrie următor. Aceste date au rămas înscrise în conştiinţa supravieţuitorilor într-un mod de necombătut. Acela a fost timpul în care toţi oamenii au murit, iar cei puţini rămaşi în viaţă şi-au amintit mereu, la trecerea fiecărui an, de marele cataclism, luând astfel naştere o comemorare în amintirea morţii tuturor oamenilor, comemorare care ulterior a devenit ziua morţilor. Obiceiul de a duce flori la morminte în noiembrie, se găseşte în diverse locuri: în Europa, America de sud, Polinezia, Mexic, Mesopotamia, India. Doar un eveniment extraordinar ca potopul a putut aşeza în conştiinţa oamenilor ideea morţii generale.

Apoi pentru multe popoare Anul nou a fost în noiembrie. În India antică, Persia antică, Peru, Anul nou a fost în noiembrie. Celţii şi alte triburi înrudite cu ei au avut Anul nou în noiembrie. Locuitorii din Insula Omului (lângă Anglia) au sărbătorit Anul nou în noiembrie până recent. Însă nu există nici un eveniment astronomic care să justifice aşezarea respectivă a Anului nou şi e posibil ca potopul să se afle la baza stabilirii Anului nou în luna respectivă.

Schimbarea concepţiei

În tot timpul sec. al 18-lea şi în prima parte a sec. al 19-lea un mare număr de savanţi şi teologi au produs lucrări în favoarea teoriei geologice a potopului. Faptul că potopul a fost universal şi responsabil pentru formaţiile geologice majore ale globului, a fost acceptat aproape unanim. Teoria potopului a fost propagată în învăţământ până în jurul anului 1850, deoarece învăţământul se afla în mâinile oamenilor care credeau în Dumnezeu şi în Biblie. Ei nu au ezitat să înveţe şi pe alţii la fel.

Însă, prima jumătate a sec. al 19-lea a marcat trecerea de la teoria geologică a potopului la teoria geologică a perioadelor foarte lungi, erele geologice şi puţin mai târziu la teoria evoluţiei organice a lui Charles Darwin. Oponenţii potopului nu puteau concepe faptul că a existat un asemenea cataclism şi că el, sau numai el, ar fi responsabil de starea actuală a scoarţei pământului.

Situaţia a evoluat aproximativ în felul următor. Georges Cuvier (1769-1832) savant cu mare reputaţie şi profesor la Paris, a fost acela care a lansat teoria catastrofelor succesive. El nu a respins potopul, dar a spus că au existat o serie de catastrofe uriaşe, separate de mari intervale de timp, care au avut loc înainte de crearea omului. El a apreciat că ultima catastrofă apoasă a fost potopul lui Noe. Această teorie a devenit foarte populară în Europa occidentală şi a cucerit gândirea multor savanţi. Ea a îndepărtat gândirea oamenilor de Biblie, într-o anumită măsură, făcând loc pentru alte concepţii, mai îndepărtate de Biblie.

Alcide d’Orbigni (1802-1857), succesorul lui Cuvier, a continuat gândirea acestuia şi a spus că după fiecare catastrofă a urmat o nouă creare a vieţii animale.

Încă în 1814 pe când teoria lui Cuvier se propaga în Anglia, Thomas Chalmers a forţat textul biblic şi a găsit loc între Genesa 1:1 şi Genesa 1:2 pentru presupusa succesiune de catastrofe preadamice şi a popularizat astfel faimoasa teorie a “golului”.

William Buckland, contemporan al lui Cuvier şi profesor de geologie la Oxford, a fost şi el de părere că au existat mai multe catastrofe succesive, ultima fiind potopul noahic.

Charles Lyell (1797-1875) care nici măcar nu a fost geolog de profesie, ci avocat, autorul faimoasei lucrări Principiile geologiei (1830) a fost adeptul teoriei schimbărilor geologice lente. El a preluat această teorie de la James Hutton, un geolog scoţian de la sfârşitul sec. al 18-lea. Ea spune că procesele geologice lente care operează în prezent pe pământ, au acţionat mereu în trecut, perioade extrem de îndelungate de timp. Cu alte cuvinte, cheia pentru înţelegerea trecutului geologic al pământului, este prezentul. Lyell s-a opus ideii de a lua în considerare faptul că forţe inexistente astăzi puteau acţiona în trecut. Conform acestei teorii s-a presupus că vârsta pământului este de miliarde de ani. Astfel realizarea principală a lui Lyell a fost introducerea conceptului perioadelor îndelungate, erele geologice.

Bazându-se pe acest concept şi recunoscând meritul lui Lyell, Charles Darwin a creat teoria evoluţiei organice, publicând în 1859 Originea speciilor. Însuşi Darwin a scris că acela care nu admite conceptul erelor geologice vaste ale lui Lyell, poate închide imediat cartea sa. Prin teoria lui Darwin se oferea, în cadrul erelor geologice, o anumită explicaţie pentru existenţa vieţii pe pământ, explicaţie care mai târziu a exclus necesitatea existenţei lui Dumnezeu.

Teoria proceselor geologice lente a lui Lyell şi teoria evoluţionistă a lui Darwin, s-au dovedit satisfăcătoare pentru mulţi oameni. Conceptul Creatorului şi Biblia nu mai erau necesare. Concepţia ateistă despre lume şi viaţă a devenit predominantă. Ateismul s-a răspândit cu repeziciune.La catedrele marilor universităţi, profesorii atei i-au înlocuit pe cei credincioşi. Generaţii întregi au fost educate în spiritul ateu, fără a fi conştiente că bazele ştiinţifice pentru uniformitarianism (teoria perioadelor lungi) şi evoluţionism lipseau.

Teologii acelei perioade au trecut la denunţarea vechii teorii geologice a potopului, demascându-şi astfel slăbiciunea. Ei au încercat să armonizeze Biblia cu spusele ştiinţei momentului, în dorinţa de a-şi păstra suportul ambelor părţi. Nu părăseau complet Biblia, dar pe de altă parte căutau să aibe şi suportul ştiiinţei. Astel s-a emis părerea că zilele din Gen. 1 sunt „ere geologice” de milioane de ani. Textul biblic însă, nu sugerează acest lucru. Bazându-se pe teoria uniformităţii proceselor geologice, geologii moderni au nevoie de milioane sau chiar miliarde de ani pentru a explica starea actuală a scoarţei globului. Descoperind un schelet în sol la adâncimea de 10 metri şi considerând că praful s-a depus peste acest schelet în ritmul de azi, avem nevoie de perioade îndelungate pentru a ajunge la o înălţime a stratului de10 m. Dar dacă considerăm că scheletul a fost înmormântat de forţele care au acţionat la potop, avem nevoie de un timp foarte scurt. Ideea înmormântării momentane este mai acceptabilă, deoarece o asemenea acţiune oferă protecţie şi explică rezonabil păstrarea îndelungată. Neprotejarea imediată a unui cadavru sau schelet duce la descompunerea lui.

Forţe puternice au putut realiza în timpi foarte scurţi, ceea ce alte forţe ar fi realizat în perioade foarte lungi. Pământul nu arată a fi o planetă bătrână. Vârfurile multor munţi sunt ascuţite. Aceasta denotă tinereţe. Perioadele lungi le-ar fi tocit. Există aşadar o Biblie geologică care vorbeşte despre aceeaşi catastrofă ca şi Biblia scrisă: potopul universal.

Cap. 2

 

MUNŢII ARARAT ŞI ARCA

Masivul muntos Ararat se află în Turcia, la extremitatea răsăriteană a ţării, foarte aproape de punctul de confluenţă a graniţelor Turciei, Armeniei şi Iranului. Araratul este considerat ca făcând parte din lanţul Taurus, care la rândul lui face parte din Munţii Caucaz. Denumirea Ararat a fost dată în antichitate întregii zone înconjurătoare a masivului, astfel că ţara Ararat amintită în Vechiul Testament în 2 Împ. 19:37 şi Ier. 51:27 este una şi aceeaşi cu Armenia. În regiunea masivului Ararat, a înflorit în antichitate, între 1300-700 î. Hr., regatul Urartu, o parte din secretele lui fiind deja descoperite de arheologi. Odată cu trecerea timpului denumirea Ararat s-a limitat doar la masivul muntos. În textul ebraic original al VT, Ararat apare ca „rrt” fiind transcris în trecut ca Urartu, iar mai recent Ararat.

Araratul acopere o arie de circa 800kmp (40 km lungime şi 20 km lăţime). Masivul are 2 vârfuri, ambele dificil de escaladat: Araratul mare, având5165 m înălţime şi Araratul mic având 3900 m înălţime. Bazele acestor 2 munţi se află la circa11 km distanţă una de alta, iar la locul de întâlnire altitudinea este circa 2700 m. Araratul este numit de către localnici Aghri Dagh. Araratul mare este numit Buyuk Aghri Dagh, iar Araratul mic este numit Kucuk Aghri Dagh. Araratul este un munte vulcanic, însă deosebit. Nu există crater în  vârf, însă există cratere pe pantele laterale. Un mic platou orizontal, uşor concav, se află în vârful Araratului mare. El are formă triunghiulară şi o suprafaţă de circa un hectar. În jurul masivului Ararat se află 3 mari lacuri: lacul Van în Turcia, lacul Sevang în Armenia şi lacul Urmia în Iran. De asemenea să observăm faptul că acest masiv este aşezat la jumătatea distanţei dintre Marea Neagră şi Marea Caspică.

Pornind de la bază spre vârf, deosebim 4 zone de culoare:

-prima este zona cenuşie, formată din nisip amestecat cu cenuşă vulcanică

-a doua este zona verde cu iarbă, care sub arşiţa verii devine gălbuie

-a treia este zona neagră a rocilor bazaltice

-a patra este zona albă a zăpezilor şi gheţurilor permanente. Zona a patra este de la 4000 m în sus. Grosimea gheţii la vârf este apreciată la 50 m. Zonele joase au mesteceni, iar cele mijlocii, până la 3000 m, au păşuni.

Multe tradiţii ale popoarelor antice din vecinătate, au considerat Araratul ca fiind centrul lumii şi l-au denumit mama lumii! Altele l-au denumit muntele răului sau muntele durerii. Se consideră că acolo s-a format prima civilizaţie, şi că probabil că în viitor, cele mai mari descoperiri arheologice vor fi făcute acolo. Caracteristica izbitoare a masivului este aparenta izolare, care conferă celor 2 conuri nota de măreţie. Cei 2 munţi apar singuratici, alte vârfuri mai însemnate aflându-se la distanţe apreciabile. Diferenţa de altitudine între munte şi câmpia înconjurătoare este de circa 4300 m, mai mare decât în cazul Everestului.

Ascensiunea pe munte este foarte dificilă. Mulţi din cei care au încercat să urce pe munte, au trebuit să facă cale întoarsă, înainte de a ajunge la nivelele superioare. Efortul fizic necesar este imens. Pregătirea prealabilă a celui care doreşte să facă ascensiunea trebuie să fie foarte bună, rezistenţa fizică la fel, iar echipamentul tehnic corespunzător. Dificultăţi multiple se găsesc în calea alpinistului: insuficienţa oxigenului datorată altitudinii; furtunile zilnice de zăpadă, întâlnite de la 4000 m în sus; temperatura foarte scăzută; grohotişul care face uneori ca alpinistul să facă 3 paşi înainte şi 2 înapoi; stâncile care se rostogolesc la vale şi care pot fi urnite foarte uşor din loc, chiar şi de vânt, şi care se rostogolesc cu viteză mare; aspectul deosebit al muntelui, dat de natura sa vulcanică, sutele de fisuri şi crevase, unele cu adâncimi până la 30 m, vizibile doar în ultima clipă, sau chiar după aceea; avalanşele uriaşe de zăpadă, care pot fi urnite din loc chiar şi de conversaţia dintre alpinişti. Mulţi cercetători pasionaţi au suferit fracturi sau alte accidente, în timpul ascensiunii, iar alţii au plătit cu viaţa, dorinţa lor de a cuceri Araratul. Christopher Trease a încercat în 1965 să urce singur pe Ararat, fără a lua cu sine crampoane şi toporişcă. El nu s-a întors înapoi niciodată. Anul urmator, o expediţie a plecat să-i caute trupul, dar nu l-a găsit. John Libi, un pasionat explorator al Araratului, a fost martor în 1967 la moartea unui alpinist belgian, care a alunecat 100 de metri. Alpinistul belgian făcea parte dintr-o expediţie care s-a asociat cu expediţia lui John Libi. Moartea alpinistului, a dus la încetarea expediţiei.

Araratul este un munte cu totul lipsit de copaci la nivelele medii şi superioare. Cei care urcă pe munte, nu găsesc nici un copac pentru adăpost sau pentru focuri de tăbără. Cu excepţia câtorva lacuri, pe munte nu se găseşte apă de băut, căci apa provenită din topirea zăpezii, pătrunde printre rocile poroase,formând curenţi subterani. Animale sălbatice ca: urşi, lupi şi şerpi veninoşi duc la creşterea gradului de pericol la care sunt expuşi alpiniştii.

Mulţi cercetători apreciază că, datorită marii cantităţi de roci poroase, puţin fixate, existente pe munte, natura lui nu poate fi decât vulcanică. Totuşi aspectul poros al rocilor nu se întâlneşte pe toţi versanţii muntelui. Este stabilit cu certitudine, faptul ea faţa de nord-est, este munte original din rocă granitică.

Locuitorii din jurul Araratului sunt kurzi. Ei se ocupă cu păstoritul, la fel ca şi strămoşii lor care s-au aflat acolo de la începutul istoriei. Ei sunt de obicei, păstori nomazi, locuind în corturi şi păscându-şi turmele pe-coastele ample ale muntelui. Sunt singurii carora guvernul turc le permite să locuiască şi să se deplaseze liberi în zonă. Araratul se afla la confluenta a trei graniţe şi constituie o zonă militară cu restricţii de circulatie, accesul fiind permis numai cu autorizaţie eliberată de guvemul de laAnkara.

Cutremurul din 1840

Un puternic cutremur, însotit de o erupţie vulcanică, a avut loc în zona muntelui în anul 1840. De altfel este singura erupţie vulcanică înregistrată pe Ararat în timpul istoric. Cutremurul a venit cu totul pe neaşteptate şi a fost deosebit de violent. El a depăşit în intensitate, cu mult cutremurele obişnuite din-Armenia. A fost resimţit la Erevan în Armenia, la Bayazid în Turcia şi la Makou în Iran. Râul Aras din apropiere s-a revărsat şi a inundat câmpia. În albia râului s-au deschis cratere şi au ţâşnit izvoare de apă fierbinte. La poalele muntelui se afla satul armenian Arghuri sau Ahora, care se pretindea a fi foarte vechi. Tradiţia armeană spune că în acel loc Noe a zidit un altar şi a adus jertfă după ce a ieşit din arcă. De altfel tradiţia despre Noe şi arcă este foarte puternica în zonă. Ahora era un sat prosper, cu vreo două sute de case, fiind străbătut de un râu care izvora din munte. Vii întinse şi livezi de caişi se aflau. lângă sat. Biserica satului data din sec. VIII sau IX. Mai sus de sat, la circa 2000 m altitudine era mânăstirea Sf. Iacob, veche de opt secole. Ea avea o capelă, o zonă împrejmuită de un zid, grădină, livadă şi locuinţe pentru călugări. Bătrânii retraşi acolo, trăiau în linişte. Mânăstirea a fost vizitată cu vreo 11 ani înainte de cutremur, în 1829, de dr. Parrot, când acesta a urcat pe Ararat. Se spune ca în mânăstire se aflau relicve preţioase ale corăbiei lui Noe, pe care dr. Parrot le-a văzut. Pe păşunile muntelui se afla şi o tabără  a kurzilor nomazi, care a fost şi ea distrusă de cutremur. Cutremurul a izbucnit în seara zilei de 20 iunie 1840. Majoritatea locuitorilor satului Ahora, toţi călugării de la mânăstire precum şi membrii taberei kurde, au fost acoperiţi de ploaia de pietre a erupţiei. Doar un mic numar de locuitori ai satului şi anume aceia care nu se aflau în sat, în momentul izbucnirii cutremurului, au scăpat, pentru a povesti ce s-a întâmplat. De la început, casele satului şi mânăstirea au fost distruse de zguduirea violentă. Apoi au fost acoperite de pietre şi lavă vulcanică. Un păstor aflat la o oarecare distanţă, a spus că a căzut în genunchi, atât de violentă era mişcarea, Apoi s-a culcat cu totul la pământ. În apropierea lui pământul s-a despicat. Îşi aştepta moartea. Zgomotul care venea din munte era asurzitor. Urletul muntelui a continuat timp de o oră. Grădinile şi livezile au fost acoperite complet. Nu s-a putut găsi nici o urmă a satului sau a grădinilor. Un vânt puternic a suflat în timpul cutremurului, părând că vine din golul muntelui. Învelişul de gheată a muntelui a fost sfărâmat. Cutremurul a fost însoţit de fum roşu şi miros de pucioasă. Unii oameni au încercat să fugă în timpul nopţii. La timpul acela, catastrofa de pe îndepărtatul Ararat, a fost puţin publicată şi cunoscută în lume. Au fost puţini supravieţuitori care să poată da mărturii. Câteva zile mai târziu, de pe coastele muntelui a coborât o avalanşă de noroi, care a distrus ceea ce a rămas de cutremur. Urme ale cutremurului sunt încă vizibile, rupturi ale rocilor arătând încă proaspete.

Tradiţia zonei

În zona din jurul muntelui Ararat, există o puternică tradiţie cu privire la potop şi la arcă. Locuitorii din zonă discută, despre arcă şi despre potop. Subiectul acesta este obşinuit pentru ei. Ei consideră că acolo sus pe munte, se află arca, sau în cel mai rău caz, rămăşiţele ei. Tradiţia lor relatează , că în decursul timpului, mulţi oameni s-au urcat pe munte şi au văzut arca cu ochii lor. O mulţime de denumiri au legătură cu evenimentele trecute. Cu greu se poate găsi un loc în jurul Araratului, care să nu amintescă despre Noe. Astfel să dăm atenţie următoarelor denumiri:

– Erevanul este în apropierea Araratului. Se zice că acesta este locul în care Noe şi-a zidit prima casă.Erevan se traduce prin „prima apariţie”;

– perşii numesc Araratul „kok-I-Nouh” ceea ce înseamnă „muntele lui Noe”;

– oraşul Nakhitchevan se numea în anul 100 d.Hr. Apobaterion, ceea ce înseamnă „locul de debarcare”;

– Arghuri, denumirea satului distrus de cutremurul din 1840, înseamnă „plantarea viei”. Istoricii spun că viţa de vie îşi are originea în această zonă,  în care, conform Bibliei, Noe a plantat o vie;

– Seron este denumirea unui sat din zonă.  Se traduce prin „locul împrăştierii”;

– denumirea oragului Sharnakh se traduce prin „satul lui Noe”;

-în apropierea muntelui, la mânăstirea din Echmiadzin, preoţii armeni cinstesc memoria lui Noe şi a familiei sale, ca fiind intemeietorii rasei;

-oraşul Marand înseamnă”mama este aici”. Se zice că acolo a fost înmomântată soţia lui Noe;

– în 1938 faimosul ziarist Robert Ripley, cronicar al aspectelor stranii, bizare, din lume, s-a ocupat printre altele, de studierea posibilelor evidenţe despre arcă. El susţine că a descoperit adevăratul mormânt al lui Noe, în munţii Libanului, aproape de Damasc. Locul acela din Liban este considerat sfânt, căci credincioşii merg acolo cu daruri. El reprezintă o atracţie turistică.

Cum a arătat arca

Cea mai cunoscută descriere a arcăi este cea din Genesa. În capitolul 6:1 5 sunt date dimensiunile vasului: lungimea 300 de, lăţimea 50 coti, iar înălţimea de 30 coţi. Se pune problema de a stabili lungimea cotului folosit în timpul acela, problemă care nu este tocmai simplă. În antichitate, diverse popoare aveau „coţi’ de lungimi diferite. Babilonienii aveau cotul de circa 50 de cm, egiptenii aveau un cot scurt de 45 cm şi unul lung de 52,5 cm, iar evreii se pare că aveau un cot scurt de 445 si unul lung de 51,8 cm. Dacă luăm în considerare lungimea minimă a cotului, rezultă următoarele dimensiuni: lungimea 133,5 m, lăţimea 22,25 m şi înălţimea 3,35 m. Aceste dimensiuni sunt comparabile cu cele ale unui transatlantic modern. Ţinând cont de faptul că arca avea trei nivele, rezultă o suprafaţă totală de circa 8900 mp, şi un volum de circa 40000 mc. Cele trei dimensiuni, sunt sănătoase din punct de vedere hidrodinamic.  Versetul 14 spune că arca trebuia să fie construită din lemn de gofer. Nu se ştie nici astăzi cu exactitate care este lemnul acesta; se apreciază însă că face parte din familia stejarului. Noe a primit porunca să împartă interiorul arcăi în cămăruţe, aşezate pe trei nivele şi să o tencuiască cu smoală la interior şi la exterior. Arca trebuia să aibă o fereastră deasupra şi o uşă în partea laterală.

În decursul timpului, artiştii au asemănat arca lui Noe cu o corabie. Forma paralelipipedică nu prea este reprezentată. Însă cercetătorii apreciază că arca lui Noe nu a fost o corabie asemănătoare cu cele cunoscute de noi. Este foarte probabil că vasul lui Noe a semănat mai mult cu o casă plutitoare. Scopul unei corăbii este acela de a naviga, însă scopul arcăi a fost acela de a pluti şi de a rezista valurilor. Astfel se apreciază că arca nu a avut extremităţile ascuţite, ci a fost mai aproape de forma paralelipipedică, ceea ce i-a conferit mai multă stabilitate. De asemenea, forma paralelipipedică oferă un volum util sporit, fată de forma curbată. Este posibil ca acoperişul ei să fi fost înclinat, pentru a permite scurgerea apei de ploaie. Fără  îndoială că arca a fost uriaşă. Se pune întrebarea: oare au putut 4 persoane, Noe şi cei trei fii ai săi, să construiască arca? Răspunsul pare negativ. Probabil Noe a avut nevoie de ajutorul oamenilor plătiţi pentru realizarea unei asemenea lucrări. S-a ridicat obiecţia că nu ar fi fost posibil, pe timpul acela, să se construiască un asemenea vas. Însă există dovezi, că asemenea construcţii au fost realizate de om, în antichitate. Arheologii au descoperit picturi de corăbii uriaşe. Există referinţe privitoare la corăbii egiptene antice, cu echipaj de 120 de persoane. De asemenea se mai pune întrebarea: Ce scule a folosit Noe pentru realizarea arcăi? A folosit scule de metal, sau de piatră? Biblia spune în Genesa 4:22că Tubal-Cain a realizat uneltele de fier şi de aramă. Aceasta a fost înainte de potop. Deci Noe a avut la dispoziţie scule de fier. Origen (185-254 d.Hr.) „părintele exegezei biblice”, a scris un comentariu la Genesa, în care s-a oprit şi la arcă. Părerile sale despre arcă sunt interesante. Privitor la forma ei, el a scris următoarele: „Judecând după descriere, îmi imaginez că ea avea fundul dreptunghiular, iar pereţii erau înclinaţi pe măsură ce se apropiau de vârf, unde lăţimea era doar de un cot”. De ce oare această formă ? Origen a răspuns: Date fiind condiţiile create de ploaie şi potop, nu se putea da arcăi o formă mai potrivită, decât acel vârf îngustat care permitea apei de ploaie să se scurgă şi acel fund rectangular şi plat care apăra arca  de răsturnare sau scufundare sub acţiunea vântului şi a valurilor, sau a neliniştii animalelor.

 

Relatări timpurii despre arcă

Există relatări antice care spun că în antichitate pelerinii făceau asccensiuni pe Ararat pentru a răzui smoala de pe arcă şi a face din ea obiecte aducătoare de noroc. Berosos din Babilon, a trăit în sec. 3 î.Hr El a fost istoric grec şi preot al zeului Marduk, din Babilon. El a fost autorul unei cronici – Babyloniaka – care s-a păstrat fragmentar şi care cuprinde liste de suverani ai Orientului antic, de la facerea lumii până la Alexandru cel Mare. Berosos a scris că în timpul său rămăşitele arcăi puteau fi încă văzute peArarat.

Hieronymus, un istoric egiptean, care a scris despre istoria antică a Feniciei, pe la 30 î. Hr., mentionează de asemenea arca.

Nicolae din Damasc, născut pe la 96 î. Hr. biograf al lui Irod cel Mare, spune că arca se află aproape de vârf şi că relicve ale ei sunt acolo.

Iosif Flaviu (c. 37-c.100 dHr.) renumitul istoric evreu, capturat de romani, autor al Războiului iudeilor şi al Antichităţilor iudaice, scrie că în timpul său existau rapoarte demne de încredere, cu privire la faptul că rămăşiţele arcăi pot fi văzute. În Antichităţi el a scris că: „arca a debarcat pe vârful unui munte în Armenia. Armenii numesc locul acela „locul de debarcare” căci acolo arca a ajuns la pământ în siguranţă, iar ei au relicve ale ei, chiar şi astăzi. Acest potop şi arca sunt menţionate de toti cei care au scris istorii ale popoarelor barbare, iar printre aceştia este Berosos, haldeul… Îmi sunt martori pentru ceea ce am spus, toţi cei care au scris despre antichitate, atât dintre greci cât şi dintre barbari. Chiar şi Manetho, cel care a scris Istoria egipteană, Berosos cel care a colectat numele regilor babilonieni, Mochus, Hestiaeus, iar pe lângă aceştia Hieronymus egipteanul şi cei care au compus Istoria feniciană sunt de acord cu ceea ce spun eu”.

Teofil din Antiohia Siriei, a fost episcop al bisericii de acolo. El a fost păgân dar s-a convertit la creştinism şi a devenit apărător al creştinismului. El a scris în jurul anului 180 d.Hr.,afirmând că potopul a existat şi a distrus omenirea. Au supravieţuit numai cei opt din arcă. Rămăşiţele ei se puteau vedea încă pe munte, pe timpul său.

Ioan Crisostom, a fost teolog şi predicator vestit şi a trăit în sec. al 4-lea El s-a convertit la creştinism şi a optat pentru o viaţă retrasă. A ajuns cunoscut datorită predicilor sale. A fost chemat la curte la Constantinopol şi fost ales patriarh. A criticat luxul de la curtea imperială, ceea ce i-a atras căderea în dizgraţie. După moartea sa a fost numit „gură de aur” datorită talentului său oratoric. Într-una din predicile sale, el a spus: „De aceea să-i întrebăm (pe cei necredincioşi): Ati auzit de potop, acea devastare universală? Nu a fost doar ameninţare, nu-i aşa? Nu s-a produs ea într-adevăr? Această mare lucrare nu a fost îndeplinită? Oare munţii Armeniei pe care arca se odihneşte, nu mărturisesc despre potop? Şi nu sunt păstrate rămăşiţele arcăi acolo până azi, pentru mustrarea noastră?”

Epifaniu din Salamis (315-403 d. Hr.) a fost călugăr şi episcop. El a scris împotriva ereziilor de tot felul. Din scrierile sale aflăm că rămăşiţele arcăi lui Noe erau păstrate până în timpul său , în ţara kurzilor. De asemenea el spune că la piciorul muntelui se găsesc rămăşiţele altarului, pe care Noe, la ieşirea din arcă, a adus sacrificii lui Dumnezeu.

Isidore din Sevilla (560-636 dHr.) a fost primul enciclopedist creştin. Enciclopedia sa intitulată Etimologii este vastă şi arată că autorul ei a fost unul din cei mai învăţaţi oameni ai timpului său. În lucrarea sa, el spune că istoricii mărturisesc, că pe muntele Ararat din Armenia s-a oprit arca lui Noe, care în timpul său era încă vizibilă.

Jehan Haithon a fost un prinţ armean, care a trăit în sec. al 12-lea. El a devenit călugăr în Franţa. El a scris că el însuşi a văzut arca în 1254, pe muntele acela înalt dinArmenia, numit Ararat.

Renumitul călător veneţian, Marco Polo (1234-1324) mentionează în cartea sa intitulată Călătoriile, existenţa arcăi pe Ararat şi spune că e nevoie de cel puţin două zile pentru a călători în jurul muntelui. El a mai scris că zăpada nu se topeşte niciodată pe vîrful muntelui, ci devine mai groasă cu fiecare cădere.

Un alt enciclopedist medieval care a menţionat arca a fost Vincent Beauvais. Pe la 1256 el a scris următoarele: „Există un oraş impresionant în Armenia, numit Ani, cu o mie de biserici şi o sută de mii de familii … În apropierea lui este muntele Ararat, pe care odihneşte arca lui Noe, iar la piciorul muntelui se află primul oraş zidit de Noe şi numit Laudume”.

Jam Janstoon Struys a fost un călător olandez din sec. a1 17-lea. Relatarea sa, privitoare la ceea ce a întâlnit în zona Araratului, este fascinantă. El s-a aflat în regiune în iunie 1670. Pe când se afla acolo, i s-a cerut să meargă la o mânăstire ce se afla la poalele muntelui pentru a trata un călugăr suferind de hernie. După efectuarea tratamentului, călugărul i-a oferit ca dar lui Struys, una din cele mai preţioase posesiuni ale sale, o cruce mică confecţionată din lemn, luat din arca lui Noe. Călugărul i-a cerut lui Struys sa nu păstreze crucea, ci să o ducă la biserica Sf. Petru din Roma. Călugărul i-a dat lui Struys şi o relatare scrisă, prin care afirma că acesta a fost într-adevăr în chilia sa, aflată pe Ararat şi că l-a tratat de o hernie serioasă, pentru care îi este profund îndatorat. În relatarea respectivă, călugărul afirmă că i-a dat lui Struys o cruce confecţionată din lemn pe  pe care călugărul însuşi l-a tăiat cu proprile lui mâini dintr-unul din compartimentele arcăi. Călugărul mai spune că l-a informat pe Struys despre detaliile de construcţie ale arcăi şi că i-a dat şi o piatră luată din stânca pe care se afla arca.

Acestea sunt unele din relatările timpurii privitoare la arca lui Noe. Probabil că acestea sunt cele mai importante. Însă numărul lor total este considerabil mai mare.

Cap. 3

EXPEDIŢII ÎN SECOLUL 19

Dr. Friederich W. Parrot

Istoria ascensimilor moderne pe Ararat începe în 1829 odată cu expediţia condusă de dr. Parrot. Acesta a fost medic şi profesor la Universitatea din Dorpat, Estonia. A fost german de naţionalitate, însă născut în Rusia. Expediţia dr. Parrot este importantă şi datorită faptului că a avut loc înainte de cutremurul din 1840. Relatarea sa este amănunţită şi credibilă. Dr. Parrot a vizitat mânăstirea armeană de la Echmiadzin, unde a

văzut un obiect, despre care se zice că era confecţionat din lemnul arcăi. El a vizitat şi mânăstirea Sf. Iacob din Ahora, distrusă de cutremuul din 1840, unde se presupune că se păstrau relicve antice provenite de la Noe şi un manuscris antic. În 1829 se cunoştea puţin despre condiţia ascensiunii pe Ararat. Dr. Parrot şi-a stabilit baza la mânăstirea Sf. Iacob situată pe panta de nord-vest a muntelui. Plecând de acolo, el a făcut două încercări nereuşite. Apoi el şi-a transferat baza mai sus, aproape de linia zăpezii permanente şi a încercat a treia oară. Era însoţit de doi soldaţi ruşi şi de trei armeni. Cei şase oameni au reuşit să atingă vârful la 9 octombrie 1829. Spre surprinderea lor, vârful nu era ascuţit, ci exista un mic platou orizontal. Dr. Parrot a acceptat ideea că arca nu a debarcat pe vârful muntelui ci puţin mai jos. Echipa dr. Parrot a reuşit să cucerească vârful Araratului şi să învingă un mit, însă localnicii, în special, au rămas sceptici cu privire la succesul expediţiei. Chiar şi azi kurzii din zonă sunt superstiţioşi şi temători. Ei spun că nu este voia lui Dumnezeu ca oamenii să atingă vârful Araratului, iar cei ce încearcă ar putea fi pedepsiţi.

Alte expediţii

Primul care a urmat după dr. Parrot, incercând să cucerească vârful Araratului a fost rusul Spassky Aftomonoff. Ascensiunea sa a avut loc in anul1834. În anul 1835 Karl Behrens a urcat pe munte şi a declarat că a văzut pe platoul din vârf, crucea plantată acolo de dr. Parrot. El nu a văzut arca. Ascensiunea sa a fost atestată de Societatea imperială rusă de geografie.

Guvemul turc a trimis echipe de muncitori pe Ararat după cutremurul din 1840. Acestea aveau sarcina de a construi bariere protectoare împotriva avalanşelor. Una din aceste echipe a declarat că a descoperit partea din faţă a unei corăbii, ieşind dintr-un gheţar. Partea respectivă era împărţită în trei camere. O altă expediţie a fost cea a geologului german Hermann Abich. El a avut parte de trei încercări nereuşite. Apoi la a patra încercare a reuşit. El a ajuns în vârful muntelui in iulie 1845. Scepticismul local nu a fost învins nici de Abich. Furtuna l-a împiedicat să rămână mai mult timp pe vârf . Danby Seymour a făcut o ascensiune în 1846. Un armean i-a servit ca ghid. Au reuşit să atingă vârful. Acolo norii s-au adunat în jurul lor şi au trebuit să coboare.

În anul 1850 s-a desfăşurat expediţia militară rusă, condusă de colonelul Khodzko. Grupul era compus din doi ofiţeri, astronomul Alexandroff, funcţionarul Khanikhok şi 60 de cazaci. Armeanul care i-a fost ghid lui Abich, a condus expeditia. Au urcat încet şi au atins vârful după 18 zile de ascensiune. Au trecut prin furtuni şi vijelii. Expediţia a rămas pe vârf timp de cinci zile. Colonelul Khodzko şi-a îndeplinit sarcina de triangulaţie a regiunii. Condiţiile meteorologice complet nefavorabile au dus la amânarea preconizatelor cercetări pe termen lung privind arca. Deşi expediţia aceasta a fost oficială, ea a rămas foarte puţin cunoscută. Legenda inaccesibilităţii Araratului a rămas neschimbată printre localnici.

Maiorul englez Robert Stuart, însoţit de o expeditie, a reuşit să urce pînă în vârful Araratului, în 1856. Şi această expediţie a întâmpinat dificultăţi. Partea finală a asaltului a trebuit să fie făcută fără ajutorul călăuzelor kurde, care au refuzat să continue ascensiunea, de teama superstiţiilor.

Haji Yearam

Haji Yearam s-a născut în Turcia în jurul anului 1840. De naţionalitate era armean. El nu s-a căsătorit niciodată. În tinereţea sa, el a făcut o călătorie la Ierusalim, astfel acordându-i-se titlul de Haji, ceea ce înseamnă pelerin, Yearam înseamnă Ieremia. Deci numele său se traduce Pelerinul Ieremia. Haji Yearam a fost comerciant în Istanbul. El s-a convertit la creştinism prin activitatea misionarului J.N. Andrews, devenind membru în biserica adventistă. După convertirea sa a emigrat în America şi a fost un credincios adventist foarte silitor. În timp ce era înAmerica, a adunat bani, de trei ori pentru a se întoarce în ţara sa, dar de fiecare dată a fost jefuit de bani, şi nu şi-a putut vizita ţara. La bătrâneţea sa, fiind singur, Haji Yearam a fost îngrijit de pastorul Harold Williams şi soţia sa. Ei l-au îngrijit până la moartea sa, in 1920. Cu puţin timp înainte de a muri, Haji Yeararn i-a cerut lui  H. Williams să ia un caiet şi să scrie ceea ce el îi va povesti. Bătrânul dorea ca istoria spusă de el să se păstreze, considerând că va fi utilă în viitor. Relatarea a fost următoarea:

Haji Yearam s-a născut la piciorului Araratului mare. Conform tradiţiei ei erau descendenţi direcţi ai celor ce au coborât din arcă. Timp de câteva sute de ani după potop, strămoşii lui au urcat anual la arcă pentru a aduce jertfe şi a se închina. Mai târziu pelerinajul a încetat, dar din când în când, câte un vânător sau păstor singuratic, reuşea să ajungă la arcă şi să vadă un capăt al ei, ieşit din gheaţă şi zăpadă, în timpul verilor călduroase. Când Haji Yearam a fost tânăr, au venit la ei nişte străini. Era în jurul  anului 1856. Erau oameni de ştiinţă, necredincioşi. Ei au plănuit o expediţie, pentru a demonstra că legenda despre arca lui Noe, este o înşelătorie, o contrafacere. Ei au angajat pe tatăl lui Haji ca ghid, şi de asemenea pe fiu. Era o vară deosebit de caldă, zăpada şi gheţarii topindu-se mai mult decât în alte veri. După  greutăţi deosebite, grupul a ajuns în în mica vale, pe Marele Ararat, puţin mai jos de vârf. Arca se afla într-un lac. Prora ieşea în afara gheţarului. Au  pătruns înăuntru şi au studiat-o. Întreaga structură era acoperită la interior şi la exterior, cu un email gros şi dur. Corabia semăna mai mult cu o casă puternică, însă fără ferestre. Exista o intrare mare, însă uşa lipsea. Ea zăcea alături de corabie, pe pietre, formând un fel de acoperiş. Sub acesta se afla un altar antic, iar pietrele şi partea de jos a uşii erau afumate. Cercetătorii s-au înspăimântat; o mânie satanică i-a apucat, descoperind ceea ce au sperat să dovedească că nu exista. Au dorit să distrugă arca, dar lemnul era tare ca piatra. Au încercat să-i dea foc, dar a fost imposibil. S-au sfătuit şi s-au jurat de moarte. Cine va sufla un cuvânt despre existenţa corăbiei, va fi torturat şi ucis. De teamă Haji şi tatăl lui, nu au spus nimănui ce au găsit, cu excepţia unor rude apropiate. Abia înainte de moarte, Haji a avut curajul să mărturisească ce a văzut, celor ce îl îngrijeau.

Cam în acelaşi timp cu moartea lui Haji, un ziar american, a publicat confesiunea unui om de ştiinţă din Londra. Ea era intitulată Savantul pe patul de moarte mărturiseşte. Omul nu putea să moară, înainte de a face o teribilă mărturisire. Mărturisirea lui a cuprins aceleaşi elemente pe care le-a furnizat Haji Yearam în relatarea sa. Pastorul H. Williams a decupat din ziar articolul referitor la arcă şi l-a păstrat împreună cu mărturisirea lui Haji, în casa sa. Interesant, mai târziu , un incendiu a cuprins locuinţa pastorului, distrugând ambele documente.

James Bryce

Ascensiunea lui James Bryce, a avut loc în 1876. Bryce a fost jurist, membru al parlamentului britanic, şi mai apoi ambasador al Angliei în SUA.. Ascensiunea sa a fost dramatică. La început a avut o escortă de cinci cazaci care trebuiau să-l păzească de răufăcători. Caii le-au fost de ajutor până la altitudinea de 2500 m. Mai departe nu i-au putut folosi. Apoi a fost însoţit de patru kurzi şi şapte cazaci. Însoţitorii urcau greu dorind opriri dese. La 3700 m însoţitorii s-au oprit, lăsând să se înţeleagă că ei nu merg mai departe. Bryce şi-a luat alimente şi a pornit singur. Spre surprinderea sa, doi cazaci şi un kurd l-au urmat. Au urcat mereu şi la puţin mai mult de4000 m, au dat deodată de o bucată de lemn, care era aşezată pe pietre şi care în mod evident era cioplită. Limita până la care se găsesc copaci pe Ararat, era depăşită demult. Bucata de lemn nu putea fi naturală. Ea avea lungimea de1,2 m şi lăţimea de12 cm. Lemnul era parţial pietrificat. La locul găsirii lemnului, insoţitorii lui Bryce s-au oprit şi el a continut ascensiunea singur. Bryce a fost de părere că arca nu se află pe vârful muntelui, ci mai jos, lucru care poate fi datorat şi alunecării la vale a gheţarilor. Lemnul a fost dus la Londra. Ziarele au publicat descoperirea pe prima pagină, însă lumea ştiintifică nu i-a acordat atenţie.

Comisia turcă

După câte se ştie primul anunţ public al descoperirii arcăi, în timpurile moderne, a avut loc în august 1883. Ştirea a apărut întâi în presa londoneză şi a fost preluată apoi de ziarele americane. Chicago Tribune din 10 august 1883 scria: ‘Un ziar din Constantinopol anunţă descoperirea arcăi lui Noe. Se anunţă că împuterniciţi turci, numiţi să investigheze problema avalanşelor pe muntele Ararat, au dat deodată peste o structură gigantică de lemn foarte dur, care ieşea dintr-un gheţar. Ei au întrebat pe locuitori. Aceştia au văzut-o timp de şase ani, dar s-au temut să se apropie de ea, din cauză că un spirit îngrozitor a fost văzut privind în afară pe fereastra de sus. Dar împuterniciţii turci sunt oameni curajoşi, care nu pot fi împiedicaţi de asemenea glume, şi s-au hotărât să ajungă la ea. Situată între fortăreţele unei văi înguste a muntelui, era enorm de dificil de a ajunge la ea şi numai după greutăţi incredibile, au reuşit. Arca era într-o stare bună, deşi colţurile – observaţi nu prora sau pupa – s-au distrus în bună măsură, în coborârea ei. Ei au recunoscut-o imediat. Printre ei era un englez, care se presupune că a citit Biblia, el constatând că era construită din lemn antic de gofer, amintit în Scriptură, care aşa cum se ştie, creşte doar în câmpiile Eufratului. Intrând în ea, au văzut că era vopsită în maro, au descoperit că normele Amiralităţii pentru transportul cailor erau îndeplinite, iar interiorul era divizat în sectoare de 4,5 m înălţime. Au putut să intre doar în trei dintre acestea, celelalte fiind pline cu gheaţă, iar cât de mult se prelungea arca în gheaţă n-au putut să afle. Dar dacă se va descoperi că are 133 m lungime, va fi greu pentru cei necredincioşi„.

În aceeaşi zi, apărea în ziarul New York Herald un articol asemănător, privitor la descoperirea arcăi. S-ar putea pune intrebarea: De ce nu s-au organizat creştinii, la auzirea unor asemenea veşti, pentru a verifica descoperirea şi a aduce dovezi sigure despre existenţa corăbiei pe Ararat? Răspunsul constă în faptul că pe timpul acela se călătorea greu, cu vaporul, iar durata călătoriei era mare. În afară de aceasta, existau tulburări în Armenia. Entuziasmul iniţial a scăzut încetul cu încetul.

John Joseph

John Joseph numit şi prinţul Nouri s-a născut în 1865 laBaghdad. El a primit o educaţie aleasă şi a învăţat patrusprezece limbi. Făcea parte dintre creştinii – nestorieni (haldeeni). El a devenit arhiepiscop de Babilon şi conducător al bisericii creştine nestoriene (haldeene). El a călătorit aproape în toată lumea. A fost unul din cei mai mari savanţi şi călători ai deceniului 1880-1890. El pretinde că în anul 1887, la vârsta de 22 de ani, a urcat de trei ori pe Ararat, iar la 25 aprilie 1887, la a treia ascensiune, a reuşit să vadă arca. Aceasta era plină cu zăpadă şi gheaţă, A intrat înăuntru, a măsurat-o şi a constatat că corespunde cu cele arătate în Genesa 6. El a fost foarte entuziasmat de descoperirea sa, încercând să organizeze o expediţie pentru a duce arca la Târgul Mondial de la Chicago din1893. A căutat sprijin financiar în Belgia şi America, însă nu a găsit şi a fost dezamăgit.

În 1893 dr. John Barrows, pastor al unei biseriei presbiteriene din Chicago, iniţiator şi presedinte al Parlamentului mondial al religiilor din Chicago, din 1893, a invitat la acea convenţie şi pe John Joseph. Acesta a călătorit până la Chicago şi a conferenţiat acolo despre arcă. În anii 1896-1897 dr. Barrow împreună cu soţia sa, a efectuat o călătorie în jurul lumii. L-au întâlnit pe John Joseph în Cairo, unde a avut o lungă întrevedere cu acesta. Dr. Joseph a relatat amănunţit felul în care a descoperit arca pe Ararat. Au plecat din Cairo şi au călătorit împreună până înIndia.

O altă întâmplare din viaţa arhiepiscopului Nouri a fost relatată de misionarii dr. Joseph Cochran, F. Coan şi B. Labree, care, în jurul anului 1896 locuiau lângă oraşul Urmia din Iran, într-o clădire care era proprietatea misiunii presbiteriene. Misiunea avea acolo o şcoală şi un spital. Ei au spus că arhiepiscopul Nouri din Baghdad a vizitat misiunea, în timp ce era în călătorie spre Kochanis, Turcia. El venea din Malabar,India de sud, unde se găseau sute de mii de creştini nestorieni, lucrare a misionarilor din primele secole. El a spus că era trimis de ei, ca si fie consacrat episcop al lor, de patriarhul nestorian Mar Shimun care locuia la Kochanis. Dr. Nouri s-a întâlnit cu misionarii şi a stat de vorbă cu ei, povestindu-le cum a descoperit arca. El a ţinut o prelegere în capela misiunii de lângă Urmia, cu privire la descoperirea sa, la care au luat parte studenţi, profesori şi misionari. Apoi, misionarii, care aveau cunoştinte printre kurzii din zonă, i-au oferit un ghid, care să-l însoţească în dificila călătorie până la Kochanis, unde locuia Mar Shimun.

Arhiepiscopul Nouri a murit în tinereţe, în mod neaşteptat, în urma unei pneumonii.

Cap.4

 

EXPEDIŢII ÎN SECOLUL 20

 

Aviatorii ruşi şi expediţia ţarului

În timpul primului război mondial au avut loc operaţii militare între Rusia şi Turcia. Unele dintre acestea s-au desfăşurat în zona Araratului. Unităţi militare ruseşti se aflau plasate în zonă. Relatarea spune că militari aparţinând acestor unităţi militare au descoperit arca pe Ararat. Întâi arca a fost zărită de piloţi militari, care efectuau zboruri deasupra muntelui. Numele pilotului care a zărit primul arca era Vladimir Roskovitsky. Descoperirea a avut loc in felul următor : un grup de piloţi staţionau, la un avanpost temporar, la circa40 kmdistanţă de Ararat. Era în luna august, căldura fiind înăbuşitoare. Lui Roskovitsky i s-a ordonat să facă un zbor de încercare, la mare altitudine. A urcat în aparat împreună cu tovarăşul său şi au decolat. Au urcat până la circa 4300 m şi apoi s-au apropiat de munte, rotindu-se în jurul lui. Deodată au zărit pe munte un lac. Un obiect mare şi ciudat, asemănător cu un submarin, putea fi observat la marginea lacului, fiind parţial scufundat. Obiectul avea unele stricăciuni, putându-se observa de asemenea, locul uşii de intrare uşa fiind lipsă. Piloţii s-au întors la bază şi au raportat căpitanului descoperirea. Căpitanul a cerut să fie dus acolo. După ce capitanul s-a convins de existenţa ciudatului obiect de pe Ararat, a raportat faptul superiorului său. Raportul a ajuns curând la ţar, care a ordonat o expediţie pentru cercetarea locului respectiv. Două companii de soldaţi, însoţiţi de ingineri militari şi specialişti, au urcat pe munte, pe trasee diferite. Ascesiunea a fost dificilă: au dormit în zăpadă, pe alocuri au săpat trepte, au răbdat foame şi frig şi au ajuns la arcă după circa o lună de eforturi. Au rămas miraţi în faţa arcăi. Unii s-au rugat. Arca a fost fotografiată şi măsurată complet. S-au făcut schiţe şi planuri. Arca avea sute de camere mici. Alte camere erau mai mari. În unele camere existau colivii şi bare metalice. Interiorul şi exteriorul erau vopsite cu o vopsea de culoare închisă. Lucrarea păstra urmele unui meşteşug avansat. Multe încăperi erau pline cu gheaţă  dură. Bucăţile de lemn din jurul arcăi erau de acelaşi fel, cu cel al arcăi. Toată partea din spate se afla în gheaţă. În cele din urmă expediţia a coborât de pe munte. Intregul material documentar a fost trimis imediat – prin curier – comandantului armatei, conform ordinului ţarului. Dar între timp, începuse revoluţia bolşevică. Nu s-a putut afla unde a ajuns materialul documentar. S-au auzit zvonuri că acesta ar fi ajuns în mâinile lui Trotsky, iar curierul ar fi fost împuşcat. De asemenea nu se ştie ce s-a întâmplat cu membrii expediţiei (expediţiilor). Există unele indicii, că unii dintre aceştia s-au refugiat din cauza revoluţiei bolşevice şi au primit azil politic în S.U.A. Aceasta este relatarea generală a carei sursă este oarecum necunoscută. ,

Cercetătorul Eryl Cummings, care, începând din1945, a petrecut mulţi ani din viaţă, efectuând cercetări în legătură cu arca, a căutat să afle care sunt persoanele care au legătura directă cu pretinsa descoperire a corăbiei. In cele din urmă a intrat în legătură cu Benjamin Franklin Allen dinLos Angeles. Allen era un ofiţer pensionar cu preocupări în domeniul geologiei. Allen i-a relatat lui Eryl că în anul1940, a primit o scrisoare de la o cunoştinţă, James Frazier. În scrisoare Frazier relata că socrul său, John Schilleroff, care a fost german, i-a povestit de mai multe ori, despre arca lui Noe, despre faptul că a participat la expediţie, însă nu mai reţine denumirea oraşului din care au plecat. Făceau parte din armata rusească şi li s-a ordonat să se pregătească pentru o călătorie lungă în Ararat. Li s-a spus că un aviator rus zărise o mare structură de lemn, într-un lac. Au urcat şi înainte de a ajunge la vârf, s-au oprit pe un platou. Într-o vale, într-un mic lac, au văzut obiectul. Arăta ca un vas mare, având un capăt în apă. Nu au putut merge până la arcă din cauza apei şi a multor şerpi veninoşi.

Cu 25 de ani mai târziu , în 1965, Eryl Cummings a făcut eforturi deosebite pentru a-l găsi pe James Frazier. În cele din urmă l-a găsit. Locuia în Toppenish, Washington şi era în vârstă de 75 de ani. Deşi trecuseră 25 de ani de când omul scrisese lui Allen, amintirea lui despre arcă era încă vie şi relatarea a coincis cu cea dată în 1940 lui Allen. Se pare că Schilleroff nu a fost singurul membru al expediţiei care s-a refugiat în S.U.A. din cauza revoluţiei bolşevice.

O altă pistă de cercetări, mai interesantă şi mai profundă s-a deschis în noiembrie 1945, când în publicaţia rusească Rosseya din New York a apărut un articol în care era descrisă descoperirea aviatorului rus şi expediţiile ruseşti pe Ararat, ordonate de ţar. Eryl Cummings a citit articolul şi a dorit să afle informaţii suplimentare. S-a deplasat la New York. A mers la biroul editorului revistei şi l-a rugat sa-i comunice numele persoanei care se află în spatele articolului. După 10 zile de speranţe şi disperare, numele persoanei a fost divulgat. Se numea Alexander Jacob Elshin, avea 80 de ani şi fusese general în armata rusă. Era membru de onoare a două academii: una americană şi una indiană. Se refugiase în America din cauza revoluţiei bolşevice. Adresa sa:Seattle,Washington. Eryl C. a luat avionul şi a traversat America. Acasă la fostul general, a aflat că de fapt nu acesta era autorul articolului. Generalul i-a prezentat lui Eryl pe colonelul Alexander A. Koor, un prieten al lui şi fost coleg în armata ţarului. Acesta era autorul articolului. În ultima parte a primului război mondial, colonelul a fost responsabil cu paza regiunii Ararat. Apoi el a luptat impotriva bolşevicilor, iar în cele din urmă a fugit împreună cu soţia sa în Manciuria şi a obţinut azil politic în SUA. Cunoştinţele sale amănunţite despre zona Araratului, au arătat că era calificat pentru a scrie despre ea. Colonelul fusese prieten cu un militar care a luat parte la expediţiile de recunoaştere. El spune că expediţiile au avut loc începând cu  sfârşitul lui 1916 până în vara anului1917. Mai târziu în 1921, Koor 1-a întâlnit la Harbin în Manciuria, pe locotenentul Rujanski, care i-a relatat despre descoperirea arcăi lui Noe. Rujanski cunoştea faptul acesta de la fratele său, fost sergent, care fusese membru al expediţiei.

O altă mărturie provine de la d-na Gladys Evans dinEl Cajon,California. Ea a mărturisit că în toamna anului 1940, casa tatălui ei din San Bernandino, California, a fost vizitată de trei foşti piloţi în armata ţaristă. Amintirile lor erau proaspete: Arca era pe jumătate scufundată în apă. Era enormă, uşa era dată la o parte, şi era vopsită cu un fel de vopsea neagră. Se afla în stare bună . Când au văzut-o prima dată din aer, au crezut că este un submarin. Apoi au luat parte la expediţie, au pătruns înăuntrul ei, au fotografiat-o şi au măsurat-o. Însă d-na Evans spune că aceşti piloţi nu erau cei care au zărit primii arca. Aceia erau alţii. Se poate trage astfel concluzia că au existat mai mulţi piloţi care au văzut arca din aer. Unii din ei s-au refugiat şi au primit azil politic în SUA.

Hardwicke Knight

În 1936 neozeelandezul Hardwicke Knight a urcat pe Ararat descoperind în mod accidental, lemn cu secţiune dreptunghiulară. Knight făcea ascensiunea şi suferea din cauza oboselii. Trecea de pe o creastă a muntelui pe cealaltă. A ajuns în împrejurimile lacului Kop de pe latura nordică a muntelui. Avea în faţa sa un nou câmp de gheaţă. L-a traversat, iar la terminarea lui, a observat bucăţi de lemn umed. A trecut mai departe, apoi s-a întors pentru a privi mai bine bucăţile de lemn. Erau aşezate pe direcţii paralele şi arătau ca şi cum ar proveni din grinzi dreptunghiulare. El a putut vedea doar capetele bucăţilor respective, neputând aprecia cât de mult se prelungeau ele în jos, în grohotiş. Nu numai că bucăţile respective aveau secţiune dreptunghiulară, ci ele formau o structură dreptunghiulară acoperită parţial de pietrele care s-au rostogolit la vale. Latura grinzii era de cca. 25 cm, suprafaţa lemnului fiind umedă şi închisă la culoare. Partea expusă nu era prea înaltă, fiind descoperită prin topirea extremităţii masei de gheaţă.

Al doilea război mondial                                             

În timpul celui de-al doilea război mondial, deasupra munţilor Ararat, a avut loc cea mai intensă activitate din toate timpurile. Au avut loc sute de zboruri între bazele aliate din Tunisia şi aeroportul din Erevan, Armenia, aliaţii străduindu-se să aprovizioneze armata sovietică. Zborurile directe dintre Tunisia si Erevan treceau pe deasupra Araratului. Mai mulţi piloţi americani, australieni şi sovietici, au văzut şi fotografiat arca lui Noe, pe Ararat. Relatările spun că ei au văzut un vas parţial acoperit. Se spune că o expediţie sovietică a fost trimisă din nou pe Ararat. Expediţia a ajuns la lac şi a descoperit rămăşiţele arcăi, despre care se spune că avea cca.120 mlungime. Lemnul era fosilizat, aproape ca şi cărbunele. Aceasta arată că în timpul celui de-al doilea război mondial exista încă suficientă curiozitate cu privire la arcă.

Donald Liedmann

O altă relatare, foarte interesantă, provine de la Donald M. Liedmann, care în anul 1972 şi-a expus relatarea lui Eryl Cummings, iar in 1976 lui Dave Balsiger şi Charles Sellier, cu toţii cercetători în problema arcăi. D. Liedmann era evreu şi s-a născut în Suedia, din părinţi evrei. Părinţii săi emigraseră din Ucraina în Suedia. El a învăţat de la ei limba rusă şi de asemenea ebraica şi aramaica. În tinereţea sa el a fost interesat de descoperirile arheologice din lume şi în special de cele legate de Vechiul Testament. El a studiat medicina în Suedia, laUppsala, specializâdu-se în neurochirurgie. Apoi, în timpul celui de-al doilea război mondial, s-a înrolat ca voluntar în aviaţia britanică şi a luptat împotriva germanilor. După terminarea războiului a revenit l-a studiul. medicinei. A studiat hematologia la Heidelberg, în Germania. Odată, pe când era în vizită la Hamburg, a întâlnit un ofiţer din armata sovietică. Deoarece ştia să vorbească ruseşte de la părinţii săi, a putut discuta cu ofiţerul şi s-a împrietenit cu el. Ofiţerul sovietic se născuse şi el în Ucraina, unde locuiseră strămoşii lui Donald, astfel că aveau ceva în comun. Ofiţerul sovietic i-a spus lui Donald că şi el era pilot, comandant de escadrlă, şi că la un anumit timp al anului, aveau loc zboruri speciale deasupra Araratului. Aceste zboruri se efectuau doar atunci când gheţarii erau topiţi suficient, pentru a se observa ceva. Pilotul i-a arătat lui Donald trei fotografii ale Araratului, care aveau însemnate pe ele înălţimea de 4500 m. În fotografii se vedea şi un avion sovietic cu emblema sovietica pe el. În fiecare fotografie aparea o structură de vas, pe care sovieticul o arăta şi spunea că este arca lui Noe. Arca se vedea ieşind din gheaţă vreo 20 m. Se putea observa şi un mic lac. Fotografiile păreau luate dinspre nord. Ofiţerul sovietic a refuzat să dea detalii suplimentare. El a spus că fotografiile au fost luate în 1938. Aceasta a fost în 1947. În 1948 cei doi s-au întâlnit din nou. Ofiţerul i-a arătat lui Donald alte fotografii. El a spus că acestea au fost luate în intervalul de timp care s-a scurs de la prima întâlnire. În aceste fotografii noi arca era vizibilă doar trei-patru metri. Donald i-a cerut copii ale fotografiilor, dar ofiţerul a spus că aşa ceva nu se poate, deoarece fotografiile sunt proprietatea statului sovietic. Cei doi s-au întâlnit a treia oară. Sovieticul nu mai era singur, ci avea câţiva colegi cu el. A evitat orice discuţie despre arcă de data aceasta. El venea probabil din Germania de Est, care nu era departe. Donald Liedmann a mărturisit că el a văzut fotografii cu arca şi în timpul copilăriei sale. Tatăl său avea câteva asemenea fotografii, pe care i le-a arătat, dar după moartea tatălui său, fotografiile n-au mai putut fi găsite.

George Green

 O altă mărturie provine din partea lui George Jefferson Green, inginer american, specialist în domeniul petrolier. El lucra pentru o companie petrolieră din Orientul Mijlociu. Guvemul turc i-a acordat permisiunea de a zbura deasupra Araratului. În anul 1953, aflâdu-se într-un elicopter, într-o misiune de recunoaştere, a survolat partea de nord est a muntelui. Deodată privind în jos, a văzut un obiect ciudat, care ieşea dintr-un gheţar. S-au apropiat cu elicopterul, atât cât a fost posibil. A făcut mai multe fotografii ale obiectului. După ce a coborât, a prelucrat filmul şi a obţinut câteva fotografii de bună calitate. Se spune că încheieturile şi bârnele orizontale se vedeau clar în fotografiile lui Green. Ele au fost văzute de mai mulţi prieteni ai lui, care, mai târziu au mărturisit acest lucru. Inginerul s-a întors în America sperând să reuşească să trezească  interesul prietenilor săi şi să- i determine să  finanţeze o expediţie care să facă investigaţii pe Ararat. Însă nu a reuşit, iar mai târziu a decis să plece în Guyana Britanică, unde a decedat în 1962. Toate încercările ulterioare, având ca scop recuperarea fotografiilor lui Green, s-au soldat cu eşecuri.

Bertha Davis

În decursul cercetărilor sale, Eryl Cummings a descoperit şi alte amănunte. În 1965 el l-a cunoscut pe Walter Hefner. Discuţia dintre cei doi a atins problema arcăi, iar Walter Heher, auzind de arcă a tresărit. El a spus: „Eu am văzut fotografii ale arcăi în copilărie”. La orele de şcoală duminicală, învăţătoarea Bertha Davis, le-a arătat poze cu arca lui Noe, oridecâteori le povestea despre potop şi despre arcă. Aceasta fusese cu cca. 25 de ani în urmă, deci prin 1940, înHoltville, California. Hefner a accentuat faptul că imaginile respective nu erau schiţe sau desene făcute de vreun artist, ci fotografii. Copiii le-au văzut de mai multe ori şi le-au studiat mult. Doar o parte a arcăi era vizibilă. Restul era acoperită. Nu arăta ca o corabie obişnuită, ci ca o casă plutitoare. Bârnele orizontale ale vasului erau vizibile şi păreau a fi cioplite. Walter Hefner avea o soră, Maurine, care şi-a amintit şi ea foarte bine de vechile fotografii. Le ţinuse în mână de multe ori. A susţinut şi ea că nu erau desene sau schiţe, ci fotografii. Ea şi-a amintit că mai exista o fotografie împreună cu cele ale arcăi, care reprezenta un fel de altar de piatră, cu un acoperiş deasupra. Acoperişul era ars partial. Această descriere coincide foarte exact cu altele provenite din alte surse. Patru alte persoane, printre care părinţii lui Walter şi Maurine, care încă mai locuiau în Holtville, îşi aminteau foarte bine de fotografii. Bertha Davis a fost căutată şi a fost găsită. Era în vârstă, iar memoria ei slăbise. Nu a putut furniza informaţii cu privire la provenienţa fotografiilor, nici a locului unde ar fi putut fi găsite.

Alte expediţii

Numărul expediţiilor pe Ararat, după cel de-al doilea război mondial, este de ordinul zecilor. Una din dificultăţile întreprinderilor pe Ararat a constat în obţinerea permiselor de acces în zonă, permise care trebuiau emise de guvemul de la Ankara. Grupurile odată sosite în Turcia, trebuiau să aştepte săptămâni întregi la Ankara pentru a primi permisele. În multe cazuri, ele au fost eliberate foarte greu, pierzându-se astfel sezonul cel mai bun pentru ascensiune. Membrii expediţiilor au cheltuit adesea mii de dolari, încercând să, convinga autorităţile de la Ankara să le acorde permisele. Alte expediţii au fost întoarse înapoi, neacordâdu-li-se permisul. În alte cazuri grupul obţinea permisul iar apoi când ajungea aproape de munte acesta era revocat. Au fost cazuri în care poliţia turcă s-a căţărat pe munte pentru a anunţa cercetătorii că permisul li s-a revocat şi trebuie să coboare. Aşa s-a întâmplat în 1970 cu expediţia condusă de Eryl Cummings.Unele expediţii au reuşit să atingă vârful Araratului. Altele nu au reuşit din diferite motive: accidente, îmbolnăviri etc. Membrii grupurilor au fost americani, francezi, austrieci, germani, suedezi, britanici şi alţii. Printre cei mai cunoscuţi organizatori de expediţii se numără Eryl Cummings, Fernand Navarra, John Libi, John Morris şi alţii. Eryl Cummings a efectuat prima ascensiune în 1966. El a călătorit în Turcia de zeci de ori şi a urcat pe munte de 16 ori.

John Libi originar din Bulgaria, a fost un iubitor al muntelui şi a efectuat mai multe ascensiuni în SUA. Avea preocupări de arheologie şi era interesat de istoria potopului şi a arcăi. A citit tot ce a găsit cu privire la acest subiect şi a ajuns la concluzia că arca este pe Ararat. Astfel, el a organizat 7 expediţii pe munte, fără a reuşi să descopere ceva. Dificultăţile s-au dovedit a fi mai mari decât se părea la prima vedere. Prima expediţie a fost organizată în 1954 iar ultima în 1967. În 1954 Libi s-a îmbolnăvit de febră pe munte şi a trebuit să renunţe. În 1955 a ajuns în zona Araratului dar nu i s-a permis să urce pe munte. În1958 a organizat o expediţie de 40 de persoane, dar a alunecat pe munte vreo 10-15 m şi a necesitat spitalizare. Încercarea din 1960 l-a îmbolnăvit de pneumonie şi a necesitat spitalizare în Ankara. În 1962 pe când se afla în Italia în drum spre Turcia, hoţii de buzunare l-au lăsat fără bani. În 1965 a urcat pe munte, dar vremea rea l-a făcut să se întoarcă înapoi. În  1967 un membru al expediţiei a alunecat cca.100 m şi a decedat. De asemenea zăpada mare şi proaspătă, frigul şi un cutremur au contribuit şi ele la abandonarea ascensiunii.

Fernand Navarra

Omul care a  reuşit cele mai spectaculoase realizări pe Ararat, în a doua jumătate a secolului 20 este  Fernand Navarra. S-a născut în Franţa în anul 1915. Încă  pe când era copil mic a auzit relatarea despre Noe şi potop.  În mod natural, avea predilecţie pentru activităţi în aer liber: înot, drumeţii, ascensiuni. În 1937 făcea parte din forţele militare franceze din Orientul Mijlociu. În timpul liber călătorea pe jos în jurul Damascului. Împreună cu un prieten armean a escaladat muntele Hermon, care are o altitudine de cca. 2700 m. La coborârea de pe munte, prietenul armean i-a povestit lui Navarra despre muntele Ararat şi despre arcă. Prietenul său se născuse pe insula din lacul Van. A locuit acolo cu părinţii până în 1920 când au decis să se mute în Damasc. Bunicul său îi povestise despre faptul că acolo sus pe Ararat se află încă arca. Bunicul a sfătuit pe nepot să încerce să urce pe munte când va avea posibilitate, acum însă, tânărul armean l-a  îndemnat pe Navarra să încerce el, deoarece avea o rezistenţă fizică mai mare.

Navarra s-a hotărât să încerce să escaladeze Araratul. Însă prima ocazie nu s-a ivit decât 15 ani mai târziu . Războiul mondial 1-a ţinut pe loc. În tot acest timp el s-a documentat, citind tot ce a găsit privitor la potop şi la arcă. A descoperit că există o mulţime de scrieri referitoare la potop. Pasiunea sa nu  a scăzut şi astfel în 1952 a întreprins prima expediţie. Cinci persoane au luat parte la această expediţie: Navarra, un prieten al său, un ofiţer pensionar şi doi fotoreporteri. Cei care cunoşteau planurile lor, precum şi presa franceză, i-au luat în derâdere. Au călătorit cu toţii în maşina lui Navarra, care avea ataşată o rulotă încărcată cu instrumente. Au traversat Italia,Yugoslavia, Grecia, stâmtoarea Bosfor şi au ajuns în Turcia asiatică. Şoselele nu au fost prea bune. Mai existau încă urme ale războiului. Odată sosiţi în Ankara au început demersurile pentru a obţine permisele de intrare în zona militară interzisă. Le-au primit după o aşteptare de mai bine de o lună. Au pornit din Ankara spre est, trecând prin Erzerum, Hasankale, Horasssan şi Karakose. În acest oraş au avut pentru prima dată ocazia de a zări muntele potopului. Apoi au plecat spre Bayazid care este situat la1500 maltitudine. De acolo s-au îndreptat spre avanpostul Ahora, situat pe locul fostului sat Ahora, distrus de cutremurul din 1840. Până la Ahora drumul a fost parcurs cu maşina. De acolo mai departe au urcat pe jos. Punctul Ahora este situat la cca 1900 m altitudine. Şi-au luat bagajele şi au început ascensiunea pe versantul nordic al muntelui, dimineaţa la ora 5. La orele 11 au făcut o pauză şi au luat masa. La primii metri au întâmpinat dificultăţi crescute. S-au legat unul de altul cu frânghiile. Au dat de crevase foarte adânci, cărora nu le-a putut vedea fundul din cauza întunerecului. Au legat o piatră de o frâghie şi au coborât-o 30 m, fără a ajunge la fundul crevasei. Au urcat în ziua aceea până la cca. 3500 m şi apoi au coborât. Seara în zare, se puteau vedea luminile Erevanului.

Peste două zile au efectuat a doua încercare. De data aceasta au escaladat versantul sudic al Araratului şi au reuşit să atingă vârful în decurs de două zile şi jumătate. Au contemplat vârful fără a descoperi ceva deosebit.

A urmat o ascensiune pe versantul vestic al muntelui. Ascensiunea a fost dificilă, în mai multe cazuri grohotişul şi bolovanii alunecând la vale. Au urcat aproape două zile ajungând la o altitudine de peste 4000 m. Un gheţar considerabil se afla la locul respectiv fiind traversat de crevase. Navarra a privit îndelung la gheţar. O structură închisă la culoare părea că se află în interiorul gheţarului. Lungimea structurii era de120 m. Nu se putea face însă nici o explorare. Nu aveau echipament pentru a fora gheaţa. Navarra a identificat locul cât a putut de bine, iar apoi a început să coboare promiţându-şi lui însuşi, că se va întoarce la locul respectiv.

A doua prezenţă a lui Navarra pe Ararat a avut loc în anul următor, 1953. În luna iulie el a escaladat muntele pe versantul vestic. Era însoţit de un fotograf turc. La o anumită altitudine, fotograful nu a mai putut continua ascensiunea. Era epuizat. Navarra a continuat singur şi a ajuns până aproape de locul pe care îl identificase cu un an înainte. Însă puterile au început să-l părăsească. A trebuit să se oprească şi să stea jos. Şi-a dat seama că nu mai poate continua şi a început să coboare, după ce ajunsese atât de aproape de locul dorit. Însă interesul şi pasiunea lui Navarra pentru arcă, nu s-au oprit aici.

Următoarea ascensiune pe Ararat, a avut loc în 1955. De data aceasta Navarra şi-a luat familia cu el: soţia şi cei trei fii. Au plecat din Franţa cu vaporul, cu destinaţia Liban. Au sosit în Liban, au vizitat unele oraşe, au trecut în Siria şi apoi în Turcia. Folosindu-se de experienţa de călătorie din anii anteriori, Navarra a reuşit să călătorească prin Turcia răsăriteană, în condiţii dificile şi să se apropie de Ararat. A pătruns astfel fără permis în  zona militară interzisă. Soţia lui împreună cu doi copii, a rămas în oraşul Karakose, la hotel, la circa 80 km de munte. Navarra şi fiul  său mijlociu, Raphael, de 11 ani, au început ascensiunea. S-au îndreptat spre versantul vestic al muntelui, care de acum era destul de cunoscut lui Navarra. În prima zi, au reuşit să urce până la circa 3500 m. Apoi au instalat cortul, au mâncat, au folosit cu multă atenţie apa ce o aveau cu ei, căci apa este o problemă imensă pe Ararat şi s-au culcat. Dimineaţa la orele 4 s-au sculat şi au plecat mai departe. Panta era în creştere. Pericolul alunecării la vale a bolovanilor era mare. Fiecare pas trebuia calculat. La orele 7 dimineaţa au ajuns la lacul Kop, aflat la 3750 m, singurul de pe Ararat. Lacul are circa 100 m în diametru. Este singura sursă de apă de pe munte. Au băut apă din lac şi au continuat ascensiunea. Băiatul Raphael a fost ajutat de tatăl său. Acesta se urca şi întindea scara de frânghie în jos, pentru ca băiatul să poată urca şi el. Apoi o luau din nou de la început. Mai târziu au folosit funia. Pe la orele 3 după-masa au atins cota4100 m, aflându-se în zona zăpezilor permanente. Au întins cortul şi băiatul s-a culcat. Navarra s-a deplasat puţin în jur şi a descoperit la mică distanţă, locul pe care îl identificase în 1952 şi de care fusese atât de aproape în 1953. Gheţarul se afla acolo, însă zona era extrem de dificil de studiat. Crevase adânci brăzdau gheţarul. S-au culcat în seara aceea, însă somnul le-a fost deranjat de o furtună puternică, care le-a prăbuşit cortul. L-au refăcut şi au dormit mai departe. Dimineaţa şi-au pus crampoane, s-au legat unul de altul cu frânghia, şi au început să escaladeze gheţarul. Planul era de a ajunge la partea de sus a lui şi de a coborî în interiorul lui prin crevase. Trebuiau să ducă cu ei echipamentul: scara de frânghie, secure, cuţite, aparate de filmat. Au ajuns la partea de sus a gheţarului la amiază . Acolo au identificat o crevasă. Navarra a coborât în fundul crevasei pe scara de frânghie. În crevasă, frigul era intens şi umiditatea ridicată. Un firicel de apă curgea la nivelul fundului crevasei. Forme întunecate puteau fi distinse prin gheaţă. Părerea lui Navarra era că formele respective făceau parte din structura arcăi. A ieşit din crevasă pentru a povesti fiului său ce a văzut. Deodată a început să ningă din greu. S-au retras într-un adăpost natural din apropiere şi au aşteptat acolo, timp de 13 ore, ca ninsoarea să se oprească. Frigul reprezenta o problemă majoră, teama de îngheţ cuprinzându-i pe amândoi.

În ziua următoare, Navarra a coborât din nou în crevasă. A dat zăpada la o parte pentru a putea observa din nou formele întunecate. A săpat cu securea în gheaţă şi a reuşit să descopere o grindă de lemn. Nu era lemn natural, ci o grindă cioplită manual. Bucuria lui Navarra a fost imensă. El a încercat să extragă grinda întreagă, dar nu a reuşit. A despicat, cu ajutorul securii o bucată de circa 1,5 m lungime. Lemnul era foarte greu. Băiatul a ridicat bucata la suprafaţă cu frînghia. Navarra a ieşit apoi şi el din crevasă. A urmat coborârea de pe munte, marcată şi ea de câteva incidente: lipsa apei de băut, militari turci cu armele îndreptate spre ei, etc. Au ajuns la Karakose, s-au reîntâlnit cu ceilalţi membri ai familiei şi au plecat spre casă, călătorind prin Siria, Liban şi Egipt. La muzeul din Cairo, Navarra a arătat unui expert, o bucată din lemnul recuperat, fără a-i spune de unde provine. Expertul l-a apreciat ca având o vechime de 4000-6000 ani. Odată ajuns acasă, Navarra a trimis unor institute de cercetare, probe din lemnul adus Muzeul din Paris a apreciat că lemnul face parte dintr-un trunchi mai mare, pot fi observate inelele anuale de creştere,  lemnul făcând parte din grupa stejarului. Institutul forestier din Madrid a apreciat că lemnul se află în faza avansată de lignitizare, apartenenţa la grupa stejarului, etc.

Următoarea ascensiune pe Ararat a lui Navarra a avut loc în 1968. Succesul ei a constat în faptul că omul a reuşit să ajungă din nou în zona gheţarului respectiv.

Anul 1969 a însemnat, din nou, un mare succes pentru Navarra şi pentru cei care 1-au însoţit pe munte. De data aceasta echipa a fost mai numeroasă. Cu toţii au ajutat la urcarea echipamentelor. Până la o anumită altitudine au urcat călare. Greutatea echipamentelor ajungea la 800 kg. După o ascensiune care a durat trei zile, şi-au instalat tabăra la circa 3900 maltitudine. De acolo urcau zilnic la circa 4100 m, pentru a ajunge la locul cunoscut de Navarra. Echipa a stat pe munte 9 zile. Zi de zi au explorat gheţarul cunoscut de Navarra. Au descoperit în gheţar un mic lac, format prin topirea zăpezii. Au forat în gheaţă până la adâncimea de 3-8 m, ajungând la material dur, probabil rocă. Au studiat crevasele, privindu-le îndelung. Era prea periculos de a coborî în ele. Au săpat în gheaţă cu securile şi au reuşit să recupereze mai multe bucăţi de lemn rectangular. În aceasta a constat succesul expediţiei lui Navarra din anul 1969. Mai târziu, făcând aluzie la lemnul pe care l-a recuperat de pe Ararat, Navarra a pretins că a atins personal arca lui Noe. S-ar putea să fie chiar adevărat.

John Morris

John Morris, doctor în geologie, reprezentantul Institutului de cercetări creaţioniste (icr.org) a întreprins 13 călătorii în Turcia, între anii 1971-1989, cu scopul de a se documenta şi a căuta arca lui Noe. A urcat pe Ararat prima dată în 1972 împreună cu un grup de alpinişti. Nu au descoperit însă nimic deosebit. Un incident serios şi neplăcut a fost lovirea repetată a membrilor grupului de fulgere, sus pe munte, în timpul unei furtuni de zăpadă. Erau aproape de a-şi pierde viaţa. După coborâre oficialii turci au asigurat grupul lui Morris că în anul următor vor primi din nou permisul de ascensiune pe Ararat, aşa că un grup mai mare şi mai bine echipat a călătorit în Turcia în 1973. Însă în ciuda tuturor aşteptărilor şi încercărilor, permisul de ascensiune nu a fost acordat. Autorităţile turce au menţinut restricţiile de ascensiune pe Ararat circa 10 ani. Abia în 1983 Morris şi prietenii săi au putut urca din nou pe munte. Condiţiile meteo pe Ararat au fost destul de bune. Locaţiile importante de pe munte, considerate a fi posibile locuri de staţionare a arcăi au fost cercetate, fără ca să se fi descoperit ceva. Alte locuri considerate mai puţin importante n-au putut fi cercetate din lipsă de timp. Studiind gheţarii aflaţi la nivelele superioare ale muntelui, de la4000 mîn sus, s-a ajuns la concluzia că dacă arca este pe Ararat, ea ar trebui să fie conţinută într-unul din gheţarii ficşi, aflaţi pe suprafaţă orizontală, şi nu în gheţarii aflaţi pe suprafeţe înclinate, căci aceştia alunecă la vale, iar în procesul de alunecare distrug tot ce se află în calea lor sau ceea ce se află în interiorul lor, căci în masa gheţarului viteza de alunecare este diferită: mai mare la mijloc şi mai mică la margini, datorită frecării de rocă. Gheţarii de pe munte sunt masivi, atingând în unele locuri peste 50 m grosime. În afară de grupul lui Morris şi alte grupuri s-au aflat pe munte în 1983.

Aş mai dori să menţionez şi pe Dick Bright, unul din cei mai tenace cercetători, pilot profesionist, care a călătorit în Turcia de peste 25 de ori, începând cu 1984, şi a urcat pe Ararat de câteva ori. În mai multe rânduri permisul de ascensiune a fost refuzat, echipele trebuind să facă cale întoarsă în SUA, după zile sau săptămâni de aşteptare în Turcia. Dick Bright s-a asociat cu colonelul James Irwin, fost cosmonaut, care a fost şi el pe Ararat în căutarea arcăi. În 1993 Dick şi echipa lui au închiriat un elicopter de mare altitudine, dar pe când se aflau deja în zona muntelui, pregătiţi de zborul final la mare altitudine în jurul Araratului, permisul le-a fost revocat.

ÎNCHEIERE

Din cele relatate până aici se poate spune că există argumente în favoarea existenţei arcăi sus pe munte. Întrebarea care se pune totuşi la sfârşitul acestei scrieri este aceasta: În definitiv se află arca lui Noe pe Ararat sau nu? Putem spune că argumentele existente se împart în 2 grupe. Din primul grup fac parte mărturiile pro ale celor din perioadele trecute, care au spus, sau au scris că au văzut arca, sau oricum erau convinşi că ea este acolo sus pe Ararat, bazându-se pe spusele altora. În acelaşi grup se înscriu posibilele fotografii ale arcăi, despre care există declaraţiile mai multora care au spus că le-au văzut, precum şi recuperările de fragmente de grinzi de lemn, parţial carbonizate, efectuate la înălţimea de circa 4000 m.

Pe de altă parte argumentul contra este nedescoperirea efectivă a arcăi în întregimea ei, cu toate că un număr destul de mare de grupuri de alpinişti au escaladat muntele.

Răspunsul final la această întrebare va fi dat în viitor. Nedescoperirea arcăi de către alpinişti în ultimile decenii nu este argument absolut pentru inexistenţa ei. Să nu uităm că grupurile au stat un timp scurt pe munte, fără a dispune de condiţii pentru o cercetare aprofundată a muntelui. Dacă arca este acoperită de roci, lavă vulcanică, gheaţă şi zăpadă sunt necesare forări şi excavaţii extinse, în locaţii multiple, lucruri care până în prezent nu s-au îndeplinit. Nici una din echipele aflate pe munte nu a avut condiţii pentru efectuarea unor cercetări sau săpături extinse. De asemenea este foarte posibil ca arca să fie într-o stare de dezmembrare relativă datorită posibilelor intervenţii omeneşti sau a cauzelor naturale de-a lungul timpului.

Având în vedere continuarea cercetărilor, nu este exclus ca într-o zi să avem confirmarea deplină a existenţei arcăi pe Ararat. Deoarece arca este obiect deosebit, provenind din perioada antedeluviană, localizarea ei ar fi cea mai mare descoperire arheologică a tuturor timpurilor.

Adrese utile (în engleză)

Pentru arcă:

noahsarksearch.com

biblearcheology.org

christiananswers.net

apologeticspress.org

icr.org

Pentru potop:

wnd.com

answersingenesis.org

creation.com

creationtoday.org

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s