Detox

Copy of kupdf.net_virginia-faur-detoxifierea-magia-vindecarii

Reclame
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

MIC GHID ALIMENTAR

A. Alimente si bauturi cancerigene – nu le consumati
  (Aceste informatii au fost preluate de la diverse adrese de pe internet, atit din romana cat si din engleza. Nu sunt asezate in ordinea importantei, deci acordati atentie intregii liste. Sa nu consideram aceasta lista neaparat completa; s-ar mai putea adauga cate ceva.)
1. Alimente
– carne procesata (salam, parizer, carnati, crenvursti, sunca presata, costita, etc.)
– carne rosie
– lapte si lactate: branza, unt, smantana, etc. ; s-ar putea ca iaurtul natural si degresat sa faca exceptie
– carbohidrati: paine, placinta, prajitura, pizza, paste fainoase, napolitane, biscuiti, turta dulce, macaroane, etc.
– zaharul si alimentele cu continut ridicat de zahar: ciocolata, bomboane, prajituri, placinte, etc.
– alimente care contin indulcitori artificiali
– alimente cu continut ridicat de sare
– alimente afumate
– alimente fierbinti; lasati-le sa se raceasca
– alimente supraincalzite si/sau arse; coaja arsa de paine, etc.
– alimente care contin otet – folositi sucul proaspat de lamaie
– muraturi, acrituri – consumati vegetale proaspete
– alimente incalzite in cuptorul cu microunde: fulgi de porumb, etc.
– alimente care contin coloranti alimentari; chiar si unele medicamente contin coloranti !!!
– uleiuri hidrogenate; majoritatea celor din magazin sunt hidrogenate, margarina este hidrogenata !!!
– pestele de crescatorie deoarece contine: chimicale, pesticide, antibiotice, etc.
– fulgii de cartofi, cartofii prajiti, toate alimentele prajite !!! – axati-va pe alimente fierte, sau si mai bine pe alimente crude. Alimentele prajite si cele coapte sunt supuse la temperaturi mai mari decat cele fierte, si astfel sunt mai degradate. Cele fierte sunt supuse doar la 100 grade Celsius, insa cele prajite si cele coapte ating temperaturi de circa 180 Celsius.
– alimente conservate, in special sucul si pasta de rosii – consumati rosii proaspete
– alimente modificate genetic
– aloe vera si tot ce contine aloe vera (sucuri, creme, etc.) – nu va atingeti de ele
– cafeaua
– tutunul
2. Bauturi
– alcoolul in toate formele sale
– otetul si toate alimentele care contin otet – folositi sucul proaspat de lamaie
– toate bauturile dulci: coca cola, pepsi, fanta, 7 up, orange, etc.
– sucurile „naturale” de fructe; contin mult zahar deoarece le lipseste benefica pulpa
– bauturile fierbinti, precum ceaiul, cafeaua, etc. – lasati-le sa se raceasca
 
 
B. Alimente anticancer – consumati-le
lamaie – considerata de unii cel mai puternic aliment anticancerigen – insa nu consumati prea multa – un sfert sau jum. de lamaie /zi, de ex. puneti lamaie in apa de baut, 10-15 picaturi proaspat stoarse la un pahar de apa
usturoi – probabil pe locul 2 ca anticancerigen!
– afine, zmeura, mure, capsuni
– varza, conopida, broccoli, spanac, rosii, soia, ceapa
– sofran (curcuma, turmeric)
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Despre rascumpararea biblica

Despre răscumpărarea biblică

Mi-am propus să scriu despre acest subiect deoarece  –  deși acesta este un subiect biblic – despre el se vorbeste foarte puțin printre credincioși, și în consecință este foarte puțin cunoscut si înțeles. Însă subiectul acesta nu lipsește doar printre credincioșii simpli, ci și printre cei mai specializați în ale credinței cum sunt teologii, ceea ce nu este deloc îmbucurător. Nu se găsesc lucrări teologice care să dezbată acest subiect, deși el este prezent în Scriptură. Desigur că lipsa de familiaritate și de înțelegere a acestui termen și subiect are urmări, căci nu de puține ori credinciosul citește despre răscumpărare dar nu o înțelege. Mai ales acolo unde termenul răscumpărare apare în NT este foarte posibil să citim și să nu înțelegem. Ba chiar, întâlnind termenul răscumpărare în NT s-ar putea să ne punem întrebarea de ce apare acest termen acolo, și de ce nu apare termenul cumpărare,  dacă nu cumva termenul răscumpărare apare din greșeală sau neglijență, și dacă există vreo diferență între cumpărare și răscumpărare. Toate aceste întrebări apar din cauza insuficientei noastre culturi și cunoștințe biblice. Am putea să întrebăm cum de este posibil acest lucru, din moment ce marea majoritate din noi posedăm Biblia, o citim și am petrecut mult timp, chiar sute de servicii de închinăciune în casele de rugăciune. Răspunsul ar putea fi cel dat de famen, căci el a recunoscut nevoia unui călăuzitor în cele spirituale. Se pare că fără învățătura și instrucția spirituală corespunzătoare, rămânem în necunoștință, ceea ce nu este bine. Încerc prin articolul acesta să prezint subiectul acesta și să răspund la unele întrebări pe care le-am pus deja.

Subiectul răscumpărării apare pentru prima dată în VT. Este necesar să înțelegem întâi ce s-a spus acolo, căci doar astfel putem înțelege răscumpărarea din NT.

Având în vedere lipsa de popularitate a conceptului rascumpararii anticipez că nu este ușor să vorbești sau să scrii despre un lucru cu care ascultătorii nu sunt obișnuiți, dimpotrivă este greu. Haideți să ilustrez.

În anul 1903, după cercetări și experiențe îndelungate, frații Wright din SUA au reușit, pentru prima dată, să zboare, adică să se înalțe în aer cu un aparat mai greu decât aerul. Acel prim zbor s-a făcut într-un loc izolat, nu se afla nimeni acolo care să vadă, și să fie martor. Imediat după acel prim zbor, cei doi frați au trimis un articol la ziar, explicând că au reușit pentru prima dată să se înalțe în aer – deci să zboare – cu un aparat mai greu decât aerul. Însă cei de la ziar nu au fost prea entuziasmați de această veste, așa că au publicat știrea, însă sub o formă diluată, lăsând la o parte tocmai esențialul, adică faptul că s-a reușit înălțarea în aer, adică zborul. Ziariștii au procedat așa deoarece știrea că se poate zbura era prea ne la locul ei pe timpul acela, în care predomina ideea că numai ceea ce este mai ușor decât aerul se poate înălța în aer. Oamenii nu erau deloc obișnuiți cu ideea zborului unui aparat construit de om, astfel că nu era ușor să prezinți publicului o asemenea realizare.

 Încă o ilustrație. Prin 1944 – 1945 un avion american a aterizat forțat în Rusia, în Extremul orient. Avionul fusese atins deasupra Japoniei, piloții au apreciat că nu mai pot să traverseze Pacificul, circa 6 ore, înapoi, până la baza americană și au făcut ceea ce fuseseră instruiți să facă: au aterizat de urgență în Rusia. Dupa aterizare, echipajul american a fost trimis în mod secret la o bază americană, iar avionul defect a rămas pe loc. Desigur că inginerii ruși au intrat în avion, l-au cercetat amănunțit și au lipit etichete în limba rusă lânga toate etichetele englezești. Printre altele au găsit în el și o cutie mică, însă n-au putut înțelege nicidecum la ce folosea acea cutie, care era rolul ei. Erau complet straini și neobișnuiți cu conceptul care a stat la baza realizării ei și le-a fost extraordinar de greu să o înțeleagă. Cutia era o telecomandă, însă înțelegerea  conceptului ei, pe timpul acela, s-a făcut foarte greu, chiar și de către specialiști. Oamenii nu erau obișnuiți cu așa ceva, gândirea lor acomodându-se greu la noutatea respectivă.

Tot așa este și cu conceptul răscumpărării. Despre acest concept nu se discută în prezent, nici în societate, și nici chiar în biserică, nu există reglementări legale privitoare la el, nu se aplică în viața de toate zilele, astfel că el este complet străin gândirii majorității oamenilor. Așa că este greu să vorbești despre el. Mai sunt și alte exemple în aceasta privință.

Instrucțiuni mai amănunțite privitoare la răscumpărare apar mai ales în Leviticul 25. Se prevede acolo ca în caz de vânzare a proprietăților mari cum ar fi: terenurile, casele și sclavii, vânzarea să fie însoțită de o clauză de răscumpărare, prin clauza aceasta ușurându-se întoarcerea proprietății respective înapoi la fostul proprietar. Astfel vânzarea proprietăților mari nu era complet interzisă, dar putea fi făcută doar pe perioadă de timp limitată. Se dorea așadar rămânerea proprietăților mari la proprietarii originali, dar dacă trebuia totuși să se pună problema înstrăinării lor, aceasta nu era complet interzisă, doar era văzută ca temporară, căci mai devreme, sau mai târziu, peste cel mult 50 de ani, proprietatea trebuia să se întoarcă la proprietarul original, plătindu-se contracostul, sau, la anul de veselie, recuperarea proprietății se făcea fără a se plăti nimic. Mai exista o prevedere specială – cu privire la terenurile leviților- referitor la care s-a dat interdicție totală de înstrăinare. Acestea trebuiau să rămână în posesia proprietarilor originali pe vecie, nu puteau fi înstrăinate în nici un caz, nici măcar cu clauză de răscumpărare (Lev. 25:34).

Încerc acum să dau definiția răscumpărării, și o fac prin următoarele cuvinte: răscumpărarea este tranzacția prin care o anumită proprietate înstrăinată se întoarce înapoi la proprietarul original. Deci, în primul rând, a avut loc o înstrăinare a proprietății respective, o vânzare, însă la vânzare s-a pus clauza de răscumpărare, iar la un anumit moment potrivit din viitor, proprietatea se revinde, însă nu la oricine ci înapoi la proprietarul original. Scopul acestei tranzactii era de a facilita raminerea proprietatii la proprietarul original.

Aș dori să enumăr acum 4 tipuri de tranzacții pe care le întâlnim și în Biblie și în viața de toate zilele, această enumerare ajutându-ne la formarea unei concepții mai cuprinzătoare în ceea ce privește marea tranzacție biblică care este răscumpărarea.

a)Cea mai obișnuită tranzacție este vânzarea – cumpărarea. O anumită persoană vinde, iar o alta cumpără. Persoana care cumpără plătește prețul și devine noua proprietară a bunului respectiv. În acest caz nu se pune problema ca primul proprietar să mai aibă vreodată vreo pretenție la bunul pe care l-a vândut.

b)O altă tranzacție este donația. Aceasta are loc atunci când o persoană oferă un anumit bun, fără contracost, unei alte persoane. Nu se pune problema ca darul oferit să trebuiască să se întoarcă vreodată înapoi la proprietarul original.

c)Cel de-al treilea tip de tranzactie pe care il iau in considerare in acest articol este furtul.Furtul este si el o tranzactie deoarece are loc schimbarea proprietarului. Cu toate ca furtul este ilegal si imoral el trebuie sa fie luat in considerare deoarece s-a practicat în trecut și se practică încă în prezent, pe o scară destul de largă: nu fură doar săracii, ci și bogații, de frică să nu le scadă nivelul la care se află.  Iar Biblia se refera si ea la acest tip de tranzactie, il interzice, si il mentioneaza intr-un caz special (Ev. Ioan 10:10).

d)Al patrulea tip de tranzactie este răscumpărarea, tip pe care l-am definit prin rândurile de mai sus.

Mă voi opri acum la răscumpărare. Întrebarea se pune de ce s-a poruncit prin Legea lui Moise să se facă răscumpărare, adică să se faciliteze întoarcerea proprietății înapoi la proprietarul original. Se dau în general 2 răspunsuri la această întrebare. Un prim răspuns, care nu poate fi subapreciat, este acela că Dumnezeu a dorit menținerea unei anumite egalizări sociale, adică să nu ajungă unii oameni prea bogați, iar alții prea săraci. Un alt răspuns pe care doresc să-l dau, și să-l accentuez mai mult, este că Dumnezeu a dorit sa ofere oamenilor o ilustrație, o pildă, cu ajutorul căreia oamenii să înțeleagă problemele cerești. Ilustrația ajută oamenii să înțeleagă un anumit mesaj, lucru practicat adesea de Mântuitorul, căci El a prezentat adesea pilde in vorbirea Sa. Scopul pildei era acela de a ușura oamenilor înțelegerea unui mesaj.

Găsim în Biblie 2 tipuri de pilde folosite la transmiterea mesajelor. Mântuitorul a folosit pildele destinate urechilor oamenilor. Însă există și pilde destinate ochilor. Aș adăuga că pildele destinate ochilor sunt mai puternice decât cele destinate urechilor. E adevărat că nu sunt în Biblie multe pilde de acest fel, însă găsim totuși câteva.

Prorocul Ieremia a fost trimis în casa olarului (Ier. 18). Acolo el trebuia, nu să asculte un mesaj, ci să îl vadă. El trebuia să vadă cum olarul prelucrează lutul, cum modelează un vas de lut și dacă lucrarea nu reușește cum strivește el vasul de lut moale și face un alt vas, după cum îi place lui. Prin acestă vedere a modului de lucru a olarului, Dumnezeu i-a vorbit lui Ieremia și i-a spus că în felul acesta poate și El să lucreze cu popoarele lumii. O altă pildă pentru ochi oferită lui Ieremia, apare în cap. 24 unde lui Ieremia i s-au arătat 2 coșuri pline cu smochine; unele foarte bune, altele foarte rele. Dumnezeu i-a vorbit lui Ieremia și i-a spus că așa cum el poate distinge între cele două feluri de smochine, tot așa Dumnezeu va face distincție pentru prizonierii de război ai lui Iuda care au fost duși în Babilon.

Personal  încadrez răscumpărarea terenurilor, a caselor și a sclavilor, poruncită prin Legea lui Moise în grupa pildelor pentru urechi. Dumnezeu a hotărît să ofere această poruncă a răscumpărării poporului Israel pentru ca prin punerea ei  în practică, poporul să aibe o imagine a situației cerești. În primul rând Dumnezeu a hotărât cândva demult, în antichitate, înainte de Moise, sau chiar înainte de potop, că lucrurile înstrăinate de la fața și mâna Sa, se vor întoarce înapoi la El. Deci o parte din creația lui Dumnezeu a fost înstrăinată de sub stăpânirea Sa, însă hotărârea lui Dumnezeu  a fost că fracțiunea înstrăinată se va întoarce înapoi la El, adică va fi răscumpărată. De asemenea Dumnezeu a hotărât că se va plăti și prețul acestei răscumpărări (1 Pet. 1:18-19). Răscumpărarea este marea tranzacție a lui Dumnezeu, tranzacție unică, specială, specifică Bibliei, hotărîtă și poruncită de Dumnezeu. Iar faptul că astăzi nu se vorbește despre răscumpărare, adică despre întoarcerea proprietății înapoi la proprietarul original, nici în societate, și destul de puțin în biserică, și nu se pune în practică rascumpărarea, ca să fie văzută de ochii oamenilor, este o pierdere, îngreunându-se în felul acesta înțelegerea lucrurilor cerești. Se ajunge la situația că citim în Biblie despre răscumpărare, dar nu o înțelegem.

 Noțiunea răscumpărării era mult mai obișnuită în antichitate când exista sclavie, și astfel se simțea mai multă nevoie să se vorbească despre răscumpărare; omul care plătea unui stăpân pentru eliberarea vreunei rude a sale era numit răscumpărător. Desigur că răscumpărătorul dobândea o mare cinste în urma acțiunii sale. Însă să observăm că VT Îl numește Răscumpărător pe  însuși Dumnezeu. Găsim lucrul acesta în Iov 19:25; Ps. 19:14; 78:35; Is. 43:14; 44:6; 47:4, etc.

Iar marea răscumpărare care se făcea odată la 50 de ani era un eveniment deosebit, fără asemănare în societatea modernă. Să încercăm să ne imaginăm ce spectacol trebuie să fi fost în poporul Israel în antichitate, la fiecare 50 de ani, cînd era anul de veselie, și când o mulțime de proprietăți vândute, și care nu fuseseră răscumpărate pe bani până în momentul acela, trebuiau să se întoarcă înapoi la proprietarii originali, fără plată. Iar spectacolul acesta văzut de ochii evreilor avea scopul de a-i învăța, și a-i face conștienți de marea răscumpărare cerească.  Au fost stabilite chiar și unele amănunte. Atunci când se punea problema vânzării unui teren, Dumnezeu i-a învățat pe evrei să calculeze mai întâi câți ani mai sunt până la anul de veselie, și să ceară pe terenul acela un preț potrivit cu numărul anilor care mai rămâneau până la anul de veselie. Dacă mai erau mulți ani se putea cere un preț mai mare, iar dacă mai erau doar un număr mic de ani, prețul cerut trebuia să fie mai mic, căci de fapt nu se vindea terenul ci doar numărul de recolte care puteau fi obținute pînă la anul de veselie. Iar în anul de veselie terenul se întorcea în mod necondiționat înapoi la proprietarul original. Dumnezeu le-a mai spus evreilor un alt lucru important, și anume că ei nici nu erau de fapt proprietarii terenurilor respective, ci ele aparțineau chiar lui Dumnezeu. Tot așa e scris și în Ps. 24:1. Mai mult decât atît, Dumnezeu le-a mai spus evreilor că chiar și ei înșiși – persoanele omenești – nu sunt stăpîne peste ele însele, ci sunt proprietatea lui Dumnezeu.

Noțiunea răscumpărării neamului omenesc  este înțeleasă mai bine doar atunci când devenim conștienți de un lucru care nu este prea popular, și anume că nu suntem singuri aici pe pământul acesta. Pe de o parte, îngerii lui Dumnezeu  sunt prezenți cu noi aici pe pământ, ca o extensie a Împărăției lui Dumnezeu, al cărei sediu este localizat în altă parte a universului, iar pe de altă parte și îngerii celui rău sunt prezenți pe pământ, sau chiar locuiesc în mod permanent aici, fiind posibil ca sediul  împărăției celui rău să fie tocmai aici pe pământ. (Apoc. 12:9). Iar cel rău s-a făcut stăpân pe planeta aceasta pe care noi locuim, ca și cum aceasta ar fi a lui. S-a făcut stăpân, însă nu pe cale cinstită, căci nu a existat o punere în vânzare, o negociere, sau vreo hotărîre de renunțare la proprietate, deci Dumnezeu nu a renunțat niciodată la dreptul Său inalienabil asupra proprietății Sale, drept rezultat din actul Său creator, unic de felul lui. Cel rău s-a făcut stăpân asupra Pământului prin furt. Nu este stăpân de drept, ci doar de fapt, și chiar și această stăpînire faptică este doar parțială. Însă după planul lui Dumnezeu, toate proprietățile lui Dumnezeu, peste care Diavolul s-a făcut stăpân, trebuie să se întoarcă înapoi la El, la momentul potrivit (Rom. 8:19-23). Această întoarcere a proprietăților înapoi la Dumnezeu este răscumpărare. Nu este tocmai ușor să spunem când a luat Dumnezeu această hotărîre cu privire la răscumpărare, însă apreciem că lucrul acesta s-a făcut demult, în antichitate, înainte de Moise, chiar înainte de Avram, sau chiar înainte de potop. Doar în felul acesta putem înțelege mențiunile  privitoare la răscumpărare existente de timpuriu în VT . Existența acestor mențiuni ne face să tragem concluzia surprinzătoare că scriitorii VT dar și ai NT erau buni cunoscători ai problemei răscumpărării, și că de fapt, cunoșteau această problemă mai bine decât noi.

După ce am prezentat răscumpărarea din VT trebuie să o prezint și pe cea din NT, deoarece aceasta este cea mai importantă. Ceea ce a fost în VT este doar o pildă, un semn arătător spre adevărata lucrare, care este cea din NT.

Cu o oarecare părere de rău trebuie să spun că conceptul răscumpărării nu este prezentat amănunțit niciunde în NT. De altfel aceasta este situația și cu alte concepte biblice. Informațiile despre ele sunt răspândite în toată Biblia, neexistând o prezentare organizată, sistematică a acestora în vreun pasaj anumit din Biblie. Aceasta fiind situația nu ne rămâne decât să ne folosim capacitatea de judecată, și cu ajutorul lui Dumnezeu și al textului biblic, să ne străduim a ne face o imagine cât mai bună a diferitelor concepte menționate adesea în Biblie, dar neexplicare amănunțit niciodată. Aceasta este o căutare, o bâjbâire după Dumnezeu și cuvântul Său, lucru prezentat ca o necesitate în Fapte 17:27. Unul din motivele neprezentării amănunțite a conceptului răscumpărării în NT putea fi chiar acomodarea evreilor din timpul acela cu conceptul răscumpărării. Datorită VT pe care îl aveau la dispoziție, și din care primeau învățătură, nu era neapărat necesară o prezentare detaliată a conceptului respectiv pentru ascultătorii de atunci.

Am identificat un număr de 22 de versete din NT în care este menționată răscumpărarea. Unele din acestea menționează răscumpărarea în mod general, sau se face aluzie la răscumpărarea din VT, însă altele specifică clar că răscumpărarea se face prin lucrarea și jertfa Domnului Isus Hristos. Iată 10 asemenea versete:

Rom. 3:24 – răscumpărarea care este în Isus Hristos

1 Cor. 1:30 – Isus este… răscumpărare

Gal. 3:13 – Hristos ne-a răscumpărat

Gal. 4:5 – ca să răscumpere pe cei ce erau sub lege

Ef. 1:7 – În El avem răscumpărarea

Col. 1:14 – în care avem răscumpărarea

Tit 2:14 – ca să ne răscumpere

Evr. 9:12 – după ce a căpătat o răscumpărare veșnică

1 Pet. 1:18 – ați fost răscumpărați

Apoc 5:9 – ai răscumpărat pentru Dumnezeu

Invățăm deci din aceste versete că jertfa Domnului Isus a fost adusă pentru iertarea, dar și pentru răscumpărarea noastră. Prin jertfa Domnului suntem răscumpărați, adică aduși înapoi în proprietatea lui Dumnezeu. Am fost la origine proprietatea lui Dumnezeu, în virtutea actului Său creator, apoi Diavolul s-a făcut stăpân peste noi, în mod ilegal, însă prin prețul de răscumpărare plătit de Mântuitorul – și acesta este sângele Său – trecem din proprietatea Diavolului, înapoi în proprietatea lui Dumnezeu. Căci răscumpărarea este tocmai aceasta: întoarcerea proprietății înstrăinate înapoi la proprietarul original. Iar Dumnezeu este acela care deține calitatea de proprietar original. Ps. 24:1

Aceasta este esența mântuirii, a izbăvirii, despre care se vorbește cu atâta insistență în Biblie. Fără această explicație conceptul mântuirii rămîne neînțeles și neclarificat pentru cei mai mulți oameni. Ei se întreabă: Trebuie să fim mântuiți? Trebuie să fim izbăviți? Din ce anume trebuie să fim izbăviți? Ei nu percep, nu văd necesitatea că trebuie să se desprindă de Diavolul și să ajungă să aparțină lui Dumnezeu.

 Toți oamenii de pe pământ care trăiesc în păcat și departe de Dumnezeu, sunt robi ai păcatului, Diavolul făcându-se proprietar peste ei. Ei au nevoie de răscumpărare. Ei trebuie să revină înapoi la Dumnezeu, să redevină proprietate a Lui. Această tranzacție nu este gratuită, se face contra cost, iar prețul ei a fost deja plătit prin sângele vărsat al Mântuitorului. E necesară dorința și voința personală de a ne plasa pe poziția cea mai bună, amintindu-ne că Mântuitorul a spus: Eu sunt Păstorul cel bun ( Ioan 10:11). Dacă ai de ales între 2 stăpâni cum să alegi să rămâi slugă la stăpânul cel rău? Nu este normal să dorești să aparții Stăpânului cel bun?

Nu suntem și nu putem fi independenți. Există 2 mari stăpâni în Univers, însă Cel mai mare din aceștia este Dumnezeu. El este totodată și Stăpânul cel bun. Noi oamenii suntem prea mici pentru a fi independenți. Așa cum o țară mică nu are prea multă independență, depinzând de marile puteri, o persoană omenească nu este nici ea independentă. Rămâne datoria noastră să ne “aliniem” cu puterea mare care este Dumnezeu. Avem la dispoziție cel puțin 3 termeni pe care să îi folosim. Eliberarea noastră de sub stăpânirea Diavolului și trecerea noastră sub stăpânirea lui Dumnezeu este atât mântuire, cât și izbăvire, și răscumpărare.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

ÎMPOTRIVA CULTURII GĂTITULUI ALIMENTELOR

ÎMPOTRIVA CULTURII GĂTITULUI ALIMENTELOR

 

 Există, fără îndoială, o aprofundată cultură a gătitului alimentelor în societatea contemporană din prezent, şi la fel, această cultură a existat în perioadele trecute. Marea majoritate a oamenilor sunt foarte obişnuiţi cu acest fel de alimentaţie, ceea ce a dus la formarea unei mentalităţi aprofundate: cei mai mulţi oameni consideră alimentaţia bazată pe alimente gătite ca cel mai normal lucru posibil. Mă gândesc că este normal să fie aşa deoarece educaţia alternativă, care să accentueze importanţa alimentaţiei bazate pe crudităţi de multe ori lipseşte. Iar dacă cineva nu îţi oferă o anumită informaţie este normal să nu o ai, şi să fii gata de a te opune informaţiei respective atunci când o auzi de prima dată, deoarece nu eşti obişnuit cu ea. De aceea există şi remarca: obişnuinţa, a doua natură. Ar putea fi date multe exemple în această privinţă.

Suntem obişnuiţi să consumăm alimente gătite. Acestea ni se oferă acasă, dar şi în afara ei, la restaurante de diverse tipuri: de lux sau fast food. Conform mentalităţii noastre dacă nu avem la dispoziţie alimente gătite considerăm că nu avem ce să mâncăm, ceea ce nu este adevărat. Uneori femeile – datorită înclinaţiilor lor de gospodine şi bucătărese – sunt mai înclinate decât bărbaţii către gătirea şi consumul a tot felul de alimente gătite considerate a fi „bunătăţi”, şi apreciate foarte mult. Ele sunt bunătăţi pentru papilele gustative din gura noastră, însă pentru sănătatea noastră sunt profund dăunătoare. Aceia dintre noi care s-au documentat mai mult în această privinţă şi şi-au format o imagine mai aprofundată a efectelor negative a alimentelor gătite asupra sănătăţii noastre, o consideră pe aceasta ca un blestem pentru sănătatea noastră. Pe deasupra, pentru pregătirea acestora se consumă multă energie, timp şi bani, fără a se bănui de către mulţi – cel puţin – că alimentele gătite fac rău organismului, şi pregătesc calea unor suferinţe viitoare, unele mai uşoare, altele profunde sau chiar terminale.

Rândurile care urmează se vor a fi o demascare la adresa acestei practici atât de extinse, aprofundate şi negative  a societăţii umane. Însă nu este vorba doar de o practică extinsă, ci mai mult decât atât, de o mentalitate adânc înrădăcinată în gândirea aşa multora dintre noi. De aceea rândurile de faţă nu sunt doar o încercare de a propune o reducere a acestei practici ci mai mult decât atât, o încercare de a provoca o modificare în mentalitatea şi gândirea omenească în această privinţă. Pentru majoritatea oamenilor, de pe întreg cuprinsul planetei, gătirea alimentelor şi consumul lor doar în această stare, deci după ce acestea au fost gătite, deci tratate termic, printr-una din cele 3 metode cunoscute – fierbere, prăjire sau coacere – reprezintă o situaţie cât se poate de naturală, despre care multora nu le-a trecut niciodată prin minte vreo îndoială referitoare la  corectitudinea ei. Oamenii s-au obişnuit atât de mult să consume alimente gătite încât consideră această situaţie cât se poate de inofensivă şi corectă, fără să bănuiască că ar putea exista o legătură între acest fel de alimentaţie şi suferinţele lor. Nefiind niciodată avizaţi sau iniţiaţi în această privinţă nu pot concepe că alimentaţia exclusivă sau aproape exclusivă cu alimente tratate termic este una din cauzele principale ale bolilor şi suferinţelor lor. Suntem atât de obişnuiţi să consumăm pâine, supe, ciorbe, pireu, cartofi prăjiţi, pilaf, sarmale, friptură, hamburger, pizza, plăcintă, prăjitură, tort, bomboane, ciocolată, etc., încât nu putem să concepem că ar putea exista şi un altfel de alimentaţie. Şi de fapt, cei mai mulţi dintre noi nu putem concepe singuri aşa ceva. Aceia dintre noi care sunt capabili să avanseze idei noi, originale, să meargă pe cărări noi, nebătătorite, sunt consideraţi genii, iar cei mai mulţi dintre noi nu suntem genii. Este nevoie deci de un început, o iniţiere, este nevoie de cineva care să ne dea ideea, să ne scoată din tiparul de gândire atât de obişnuit, şi să ne spună că există şi o altă alternativă. Iar în cazul acesta, acea alternativă este alimentaţia bazată pe crudităţi –alimente netratate termic, nepuse la foc, ci lăsate aşa cum le-a dat Dumnezeu. După ce această alternativă este pusă în practică, ea oferă individului o stare de sănătate incomparabil mai bună.

Astfel, aceste rânduri sunt o mână de ajutor întinsă semenilor, cu scopul de a-i ajuta să obţină o sănătate mai bună, lucru de care mulţi dintre noi avem nevoie. Într-adevăr mulţi suferim de diverse  boli cum ar fi: boli de inimă, de picioare, suferinţă a prostatei, a intestinelor, boli de rinichi, circulaţie dificilă, restrânsă a sângelui în diverse zone ale corpului, răceli, tuse, sau chiar cancer. Mulţi nu concepem faptul că există o legătură între regimul alimentar necorespunzător pe care l-am practicat ani de zile şi suferinţa de care avem parte. Iar această lipsă de înţelegere se datoreşte în mare măsură faptului că nimeni nu a sensibilizat niciodată gândirea noastră în această privinţă. Iar eu aş considera că cei care cunosc deja de mai mult timp această situaţie, ar fi trebuit să o facă cunoscută şi altora, pentru ca în felul acesta semenii să fie ajutaţi în privinţa menţinerii sau recâştigării sănătăţii.   

Am fost odată într-o zonă de munte şi am pătruns mult în pădure, împreună cu mulţi alţi vizitatori care se aflau pe acelaşi traseu. Ne aflam deja într-o zonă în care în jurul nostru se aflau animale sălbatice precum căprioare, veveriţe şi chiar urşi. Am observat că din loc în loc erau afişate inscripţii care îi avertizau pe turişti să nu ofere alimente animalelor sălbatice deoarece acestea îmbolnăvesc animalele. Am făcut imediat legătura dintre avertizarea respectivă şi cunoştinţele mele în acestă privinţă. Am tras concluzia că se recunoaşte că alimentele gătite îmbolnăvesc animalele sălbatice, obişnuite cu dieta naturală, crudă, şi mi-am pus întrebarea când se va recunoaşte aspectul acesta, pe scară largă, şi în cazul fiinţelor omeneşti.

Dacă nu ştiţi cum să începeţi dieta de crudităţi, v-aş da un sfat, printre multe altele. Începeţi prin a vă lua la job doar hrană crudă: legume şi/sau fructe. În felul acesta veţi consuma hrană crudă o bună parte a zilei, ceea ce poate fi un bun început. Nu e nevoie să le pregătiţi de acasă în nici un fel, cu excepţia spălării. În pauza de masă le veţi consuma pe îndelete, una câte una: roşii, ardei, castraveţi, salată de varză (aceasta într-adevăr cere pregătire de acasă), căpşuni, struguri, prune, mere, banane, avocado, etc.

Există în prezent un număr destul de mare de materiale despre hrana vie, deci crudă, prezentate în spațiul virtual. Nu rămâne decât să dați o căutare pe google folosind cuvintele hrana vie pentru a le accesa. În general, prin consultarea mai multor materiale vă formați o imagine mai bună despre alimentația cu hrana vie.

Leucocitoza „digestivă”

Se cunoaşte faptul că sistemul imunitar al organismului are rolul de apărare şi protejare a acestuia şi acţionează de fiecare dată când un corp sau organism străin pătrunde în organism, căutând să-l anihileze. Astfel sistemul imunitar reacţionează la pătrunderea în organism a microbilor patogeni, a prafului, a fumului, a azbestului, a vatei de sticlă, (aceasta e foarte periculoasă deoarece e capabilă să distrugă globulele albe, componente ale sistemului imunitar), a substanţelor chimice, etc. Reacţia sistemului imunitar la pătrunderea intruşilor în organism se concretizează prin creşterea producţiei de globule albe din sânge, acestea acţionând ca şi „soldaţi” defensivi ai organismului, luptându-se să identifice şi să anihileze elementele străine pătrunse în acesta. Deci sistemul imunitar este capabil să se autosesizeze şi să se automobilizeze pentru apărarea organismului nostru, independent de voinţa noastră. S-a putut trage astfel concluzia că creşterea producţiei de globule albe din sânge semnifică întotdeauna pătrunderea unui intrus în organism, şi implicit declanşarea luptei acestuia din urmă împotriva pericolului care se manifestă.  

În anul 1846 cercetătorul Donders a observat, de prima dată, că şi după servirea mesei apare o creştere imediată şi semnificativă a producţiei de globule albe din sânge. Ulterior şi alţi cercetători au observat acelaşi lucru. Această creştere poate ajunge până la 300%. Numărul obişnuit al globulelor albe este de circa 6.000/mm cub, aşa că în cazul reacţiei severe el poate ajunge până la 18.000/mm cub. Ea a determinat pe unii să considere că sistemul defensiv luptă împotriva alimentelor consumate. Fenomenul a fost numit leucocitoză digestivă, fără să se poată oferi însă o explicaţie satisfăcătoare a apariţiei lui. Fenomenul leucocitozei digestive este larg recunoscut în ziua de astăzi; cu toţii cunoaştem că în cazul unei recoltări de sânge trebuie să ne prezentăm la laborator pe nemâncate, deci cu stomacul gol. Trebuie să nu mâncăm în dimineaţa zilei respective şi chiar şi în seara precedentă.

Un timp s-a considerat că această creştere a numărului celulelor albe este un fenomen fiziologic normal. Doar mai târziu s-a emis părerea că ar putea fi vorba de un fenomen patologic şi că leucocitoza digestivă ar putea fi de fapt leucocitoză patologică.  Întrebarea care a continuat să persiste era aceasta: se putea oare ca alimentele ingerate să poată fi considerate de către organism ca invadatori străini, incompatibili cu acesta şi nerecunoscuţi de sistemul imunitar, care astfel să fie determinat să declanşeze reacţia defensivă a acestuia?

Răspunsul la această întrebare a fost dat în jurul anului 1930 prin cercetările întreprinse de dr. Paul Kouchakoff, savant rus, care lucra la Institutul de chimie clinică din Lausanne, Elveţia. Kouchakoff a început să studieze acest fenomen în 1912 pe când era medic al expediţiei arctice sponsorizate de Academia de ştiinţe din Petrograd. Dar rezultatele cercetărilor sale s-au pierdut în timpul revoluţiei bolşevice. Apoi studiul a fost reluat de Kouchakoff prin anii 1928-1930 în Franţa şi Elveţia, în colaborare cu alţi cercetători. Mai multe persoane au acceptat să participe la acest studiu. Subiecţilor li se recolta sânge pe stomacul gol, şi apoi din nou, la diverse intervale de timp, după servirea mesei. Au fost făcute sute de teste de felul acesta pe mai multe persoane, de vârste diferite, de ambele sexe, şi cu diverse alimente. S-au făcut şi teste cu aliment unic, adică să se servească un singur aliment. S-a constatat că leucocitoza digestivă începe să se manifeste la 3-5 minute după ingerarea alimentului, există un maxim al acesteia la circa 30 de minute după masă, şi apoi reacţia imunitară revine la normal după circa 90 de minute. Dacă consumăm alimente gătite din 30 în 30 de minute nivelul reacţiei imunitare nu scade, ci creşte şi mai mult, ajungându-se chiar la 500%, adică până la 30.000/mm cub. Rezultatele cercetărilor dr. Kouchakoff au fost prezentate la primul Congres Internaţional de Microbiologie de la Lausanne, Elveţia, din 1930.

Însă descoperirea remarcabilă pe care Kouchakoff a făcut-o a fost aceea că reacţia defensivă a sistemului imunitar are loc doar în cazul consumului de hrană gătită şi este absentă la consumul de hrană naturală, negătită şi netratată chimic. De asemenea s-a mai constatat că reacţia imunitară este mai redusă, sau chiar absentă, în cazul alimentelor încălzite la temperaturi mai joase, şi în cazul în care primul fel de mâncare este o salată de crudităţi.  

Concluzia care s-a tras a fost că organismul uman nu recunoaşte alimentele gătite şi le percepe la fel ca pe orice alt agent străin, incompatibil, invadator. În schimb alimentele în stare naturală sunt recunoscute şi acceptate de organism, neprovocând niciodată reacţia sistemului imunitar-defensiv al acestuia.

Aşa cum am mai spus nu toate alimentele gătite provoacă o reacţie defensivă violentă. În anumite condiţii, unele alimente tratate termic nu provoacă reacţia de apărare, sau provoacă o reacţie uşoară, limitată. În funcţie de intensitatea reacţiei defensive provocate, dr. Kouchakoff a împărţit alimentele în 5 categorii:

a)     alimente care nu provoacă reacţia defensivă: alimentele crude şi cele încălzite până la circa 80 grade C

b)    alimente care provoacă o reacţie defensivă uşoară: alimente gătite la temperatura de fierbere, adică 100 grade C

c)     alimente care provoacă o reacţie defensivă moderată: alimente încălzite la circa 150 – 250 grade C cum ar făinoasele coapte: pâine, plăcintă, prăjitură, biscuiţi; alimente fierte sub presiune, alimente conservate

d)    alimente care provoacă o reacţie defensivă severă: alimentele preparate cu făină albă, zahăr alb, oţet comercial, cartofii prăjiţi chipsurile, prăjelile, băuturile gazoase, alcoolul, sarea

e)     alimente care provoacă o reacţie defensivă violentă, ca şi aceea din cazul otrăvirilor: carnea sărată şi gătită, alimente încălzite în cuptorul cu microunde, lapte şi lactate pasteurizate, sucuri pasteurizate, alimente cu chimicale precum uleiul hidrogenat, (de ex. margarina) alimente cu coloranţi şi arome artificiale.  

Din toate acestea tragem concluzia că consumul masiv de alimente gătite suprasolicită în mod repetat şi cu frecvenţă mare sistemul imunitar al organismului, îl oboseşte şi îl slăbeşte, reducându-i capacitatea de a lupta împotriva altor invadatori care pot ataca organismul. Avem datoria de a apăra propriul nostru sistem defensiv, păstrându-i capacitatea de luptă la nivel ridicat. Facem lucrul acesta printr-o alimentare corectă a organismului nostru.

Deşi cercetările dr. Kouchakoff pot fi catalogate drept ştiinţifice, pentru că a existat o abordare de laborator, meticuloasă, riguroasă, multe împotriviri au existat şi încă mai există la aceste rânduri. Aceste informaţii sunt incorecte din punct de vedere politic. Importanţa acestor informaţii poate fi, şi a fost deja minimalizată. Acest lucru s-a întâmplat deja de multe ori. Chiar şi rezultatele dr. Kouchakoff nu se publică – şi dacă se publică, este doar prin eforturile unor persoane particulare. Cercetările dr. Kouchakoff au fost atacate şi puse la îndoială, spunându-se că  experienţele sale ar trebui repetate, dar observăm că nimeni nu se oboseşte să le repete. În aceste condiţii fiecare persoană trebuie să îşi asume răspunderea în mod personal şi să aleagă pentru ea însăşi drumul cel bun pe care trebuie să meargă.

Ce fel de substanţe sunt alimentele crude?

 

Alimentele crude sunt substanţe biologice active. Substanţele biologice sunt cele mai complexe substanţe cunoscute, şi în acelaşi timp sunt foarte sensibile. Elementul component caracteristic al unei substanţe biologice este celula. Deci nu atomul, nici molecula, ci celula. Iar celula este compusă dintr-o multitudine de atomi şi molecule, lucru care face ca celula să fie mult mai mare decât atomul sau molecula, devenind – în unele cazuri – aproape vizibilă ochiului liber. Însă aspectul cel mai important nu este neapărat mărimea, ci complexitatea, deoarece complexitatea unei celule este incomparabil mai mare decât a unui atom sau a unei molecule, celula fiind compusă dintr-un număr mare – de ordinul sutelor, miilor, sau zecilor de mii – de atomi şi molecule. Iar complexitatea inteligentă a celulei şi procesul funcţional al acesteia sunt acelea care îi permit acesteia schimbul de substanţe cu exteriorul, aşezând-o astfel la un nivel mult superior faţă de atomi şi molecule – nivelul biologic. Atomul şi molecula nu ating niciodată nivelul acesta, nu au caracter biologic. Astfel celula este o entitate biologică activă, funcţională, nepermiţându-se ca starea aceasta a ei să fie alterată prin tratament termic, care duce la distrugerea stării ei biologice, naturale.   

Pe de altă parte organismul uman este şi el o entitate biologică activă, un sistem biologic activ, care efectuează o activitate specifică sistemelor biologice: primeşte şi elimină substanţe. Deoarece organismul uman este un sistem biologic activ el are nevoie – şi acest lucru doresc să-l accentuez – să fie hrănit cu hrană biologică naturală, nealterată, realizând în felul acesta compatibilitatea dintre organism şi substanţele care îl aprovizionează.

 Orice sistem trebuie alimentat cu substanţe proprii sistemului respectiv, dacă dorim ca acesta să funcţioneze bine. Orice aparat electric trebuie alimentat la tensiunea corectă, necesară aparatului respectiv, altfel aparatul se distruge. Orice automobil trebuie alimentat cu carburantul specific motorului pe care îl are, nu putem alimenta benzină unui motor construit pentru motorină. La fel organismul uman are nevoie de substanţe care să-i fie proprii, caracteristice, pentru ca acesta să funcţioneze în bune condiţii. Iar aceste substanţe sunt alimentele naturale, în stare crudă, nealterată din punct de vedere biologic.

Ce se întâmplă în cazul gătirii alimentelor?

În cazul gătirii alimentelor se produce alterarea stării lor biologice naturale, căci starea biologică naturală se păstrează doar în limitele înguste ale intervalului de temperatură permis. Prin ridicarea temperaturii alimentului la nivele de peste 100 grade Celsius starea biologică naturală este distrusă complet, celulele devenind complet inactive din punct de vedere biologic; starea lor biologică naturală este complet alterată, celulele se distrug, devin materie amorfă, lipsite de capacitatea de acţiune biologică.  În special se distrug parţial sau total enzimele şi vitaminele şi creşte pH-ul (aciditatea) alimentelor. De ex. un bob de grâu, dacă este aşezat în sol, acesta îşi va arăta capacitatea de acţiune biologică, deci va încolţi, pentru că bobul respectiv are această capacitate biologică, şi de îndată ce se îndeplinesc condiţiile de umiditate şi căldură, acesta va încolţi şi va creşte. Încolţirea este fără îndoială o manifestare biologică specifică lumii vii. Dar dacă fierbem bobul de grâu înainte de a-l pune la încolţit mai putem oare să ne aşteptăm ca el să încolţească? Desigur că nu, acesta nu va mai încolţi niciodată. Capacitatea de acţiune biologică a bobului, deci de încolţire şi creştere, a fost distrusă iremediabil prin supunerea lui la temperatură ridicată. Pentru privirea exterioară el rămâne acelaşi bob de grâu, cu aceeaşi formă, mărime şi culoare, însă, din punct de vedere biologic el nu mai este nicidecum identic cu bobul natural de dinainte. Celulele vii care au alcătuit bobul respectiv, aşezate şi organizate în mod superior, au devenit materie inferioară, fără capacitate de acţiune biologică, deci fără capacitate de încolţire şi creştere. Deci el nu se mai află în stare naturală.

De altfel şi organismul uman are propriul lui interval de temperatură în care poate funcţiona, şi nu numai atât, ci este bine să ştim că acesta dispune de un mecanism intern de reglare şi menţinere a temperaturii în limitele permise. O parte a energiei provenită din alimente este folosită pentru menţinerea temperaturii organismului în limitele permise. El nu poate funcţiona în afara intervalului de temperatură care îi este specific, după cum se cunoaşte foarte bine. Să încercăm –în mod absurd – să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă vom încerca să ridicăm în mod artificial temperatura corpului nostru peste limita permisă, iar apoi să o coborâm la normal. Ne-am putea oare aştepta ca acesta să fie acelaşi ca şi înainte? Desigur că nu, o asemenea experienţă ar fi o tragedie. Şi totuşi noi procedăm în acest fel cu alimentele, le încălzim la temperaturi mari, apoi le răcim, considerăm că acestea sunt compatibile cu organismul nostru şi ne hrănim cu ele, considerând că acesta este un lucru cât se poate de normal. Nimic mai greşit.

Ce se întâmplă în organism când consumăm masiv alimente gătite?

Aş dori să iau în considerare la punctul acesta doar un singur fenomen negativ care are loc în organismul omenesc în cazul consumului masiv şi îndelungat de alimente tratate termic. Fenomenul acesta constă din depunerile care de-a lungul timpului se formează în organism. Alimentele amorfe, inactive biologic, se depun în diverse locuri din organism, formează depozite, şi creează în felul acesta condiţiile pentru îmbolnăvirea acestuia. Probabil că depunerile cele mai cunoscute sunt depunerile din artere, acestea fiind cauza numărul unu a bolilor de inimă. (Bolile de inimă cauzate de deformaţii ale muşchiului inimii, sau de defecţiuni ale valvelor inimii reprezintă doar un mic procentaj din totalul suferinţelor inimii). Infarctul nu este altceva decât rezultatul unei perioade îndelungate de alimentare a organismului nostru cu alimente gătite, care au produs îngustarea spaţiului arterial, îngreunând deci circulaţia sângelui, şi supunând inima la eforturi sporite de pompare a sângelui. De asemenea alimentele gătite fac ca sângele să devină mai gros, mai vâscos şi implicit mai greu de pompat. Tot alimentele gătite produc în decursul timpului cheaguri în artere. Îngroşarea sângelui şi formarea de cheaguri sunt 2 aspecte înrudite ale unui singur fenomen: creşterea vâscozităţii sângelui datorată alimentelor tratate termic. Deci condiţiile necesare producerii unui infarct sunt acestea:

  1. vâscozitatea ridicată a sângelui
  2.  existenţa cheagurilor în artere care uneori se pot mişca din loc în loc, şi
  3. depunerile fixe de pe pereţii interiori ai arterelor care micşorează spaţiul arterial. Toate aceste condiţii concură la apariţia infarctului.

Un al doilea loc specific în care se manifestă fenomenul depunerilor este intestinul gros. Din cauza depunerilor situaţia din colon poate deveni dezastruoasă. Depunerile din intestine pot fi asemănate cu un film. De fapt în decursul timpului apar mai multe straturi suprapuse de depuneri, care se formează unele după altele, se durifică, adăpostesc paraziţi, contribuie la impurificarea sângelui, etc. De asemenea depunerile din intestine micşorează spaţiul interior al intestinului, îngreunând trecerea conţinutului, sau în cazurile grave ducând chiar la blocarea completă a acestuia, caz în care suferinţa pacientului este enormă.  După aprecierea mea personală crudităţile însă, nu produc depuneri în intestin. Dar alimentele gătite, consumate în grabă, insuficient mestecate şi insuficient îmbibate cu salivă reprezintă un material bun pentru formarea de depuneri în intestin. În mod deosebit aş menţiona lactatele, făinoasele şi carnea ca fiind pe primele locuri în ce priveşte fenomenul producerii de depuneri în intestine.

Trebuie să ţinem cont şi de faptul că efectul negativ de formare a depunerilor nu este acelaşi la toate alimentele. Cele mai negative sunt grăsimile prăjite, sau chiar fierte, iar cele mai puţin negative sunt vegetalele fierte în mod simplu, fără adaos de grăsime, etc.

Pe de altă parte vegetalele crude nu se depun în artere şi produc sânge cu vâscozitate scăzută, deci mai subţire. Sângele subţire curge mai uşor prin artere, cere un efort mai mic din partea inimii, şi reduce riscul de infarct. Cunoştinţele acestea ar trebui să fie cunoştinţe comune, la îndemâna tuturor, ar trebui să fim saturaţi cu ele, deoarece este vorba de sănătatea proprie a fiecăruia.    

 

Conţinutul regimului de crudităţi

 

Deoarece regimul de crudităţi trebuie şi el să fie echilibrat, şi să ofere organismului o varietate suficientă de substanţe nutritive, la adoptarea lui vom lua în considerare următoarele categorii de alimente:

  1. Legumele crude. Cele mai recomandate ar fi acestea: roşiile, ardeii, castraveţii, varza, spanacul, salata verde, conopida, etc. În cantităţi mici pot fi adăugate: ceapă, usturoi, ridichi, ţelină, etc. Ele îmbunătăţesc gustul salatei. Legumele crude conţin: minerale, vitamine, enzime, mici cantităţi de proteine, etc. Este recomandabil ca o combinaţie a acestora să fie consumată sub forma unei salate, întotdeauna ca primul fel de mâncare, deci înaintea oricăror alte alimente. Doar paharul de apă este recomandat să preceadă această salată cu 10-15 minute. Nu ne vom limita doar la o gustare a acestei salate, ci vom consuma o cantitate mai substanţială, care va constitui primul fel de mâncare. Castronul cu salată de legume crude va trebui să devină o parte esenţială a meniului dvs. Este cel mai sănătos fel de mâncare. În general legumele sunt alcaline, sau, unele din ele, uşor acide, de aceea există puţine contraindicaţii pentru consumul lor.

2.Fructele crude. Se recomandă ca acestea să fie servite separat de       legume, deci nu la aceeaşi masă. În consecinţă vom servi unele mese de fructe. Fructele conţin în general aceleaşi substanţe ca şi legumele: minerale, vitamine, enzime, mici cantităţi de proteine, dar şi zaharuri în cantităţi mai mari decât legumele, ceea ce le face să fie – în general – ceva mai puţin recomandate. Analizaţi capacitatea particulară a organismului dvs. de acceptare a fructelor crude.

3. Cerealele. Cerealele conţin proteine, vitamine, minerale, etc. Acestea se vor consuma sub formă încolţită. Încolţirea cerealelor se realizează uşor în condiţii de casă. În special grâul încolţit se obţine uşor prin acoperirea lui cu apă rece timp de 12 ore, iar după aceea se va continua să se păstreze umed încă 24 de ore. De îndată ce embrionul are circa 2 mm lungime încolţirea este gata. Odată încolţite cerealele se pot păstra, un timp limitat, circa 48 de ore la frigider. Cerealele încolţite pot fi măcinate, obţinându-se o pastă – însă se va măcina doar cantitatea care se consumă la o masă – şi pot fi amestecate cu banană, avocado, ceapă tăiată foarte mărunt, etc. Se pot adăuga mirodenii după gust. Deoarece cerealele sunt acide, şi produc aciditate în organism se recomandă să nu se exagereze cu ele în privinţa cantităţii consumate.

4. Seminţele. Acestea conţin grăsimi naturale, dar şi cantităţi mai mari de proteine, în comparaţie cu legumele şi fructele. Ele sunt o parte necesară a unui regim de crudităţi deoarece legumele şi fructele conţin puţine proteine, iar grăsimi deloc. Nu vom exagera însă, consumând seminţe în cantitate prea mare. Seminţele pe care le vom folosi sunt: miezul de nucă, miezul de floarea soarelui, migdalele, alunele, seminţe de in, dovleac, etc.

Proporţia de hrană crudă din alimentaţie

 

Orice cantitate de alimente crude pe care le consumăm este benefică pentru organism. Însă dacă cantitatea servită este foarte mică, s-ar putea să nu simţim nici un efect. Desigur, în articolul acesta, pledez pentru un consum masiv de hrană crudă.

Proporţia de hrană crudă din alimentaţia noastră poate fi de 60%, sau 80%, sau mai mult. În general oricare din proporţiile acestea aduc mult beneficiu organismului nostru.

Pe de altă parte există abordarea raw (adică crudă) totală, adică regimul de  crudităţi de 100%. Beneficiul maxim se obţine doar în acest caz. Elena Niţă Ibrian s-a salvat de un cancer cu o abordare raw de 100%. Chris Carlton (purelyraw.com) insistă că este o mare diferenţă între abordarea crudă de 99% şi cea de 100%. Să observăm că nu este vorba 60 sau 70 sau 80%, ci mai mult decât atât. El spune că rezultatele remarcabile se obţin doar cu abordarea de 100%. Deşi am experienţă în domeniu am rămas totuşi uimit de afirmaţia sa. Se poate foarte bine să aibă dreptate. Chris Carlton şi-a recăpătat sănătatea, a slăbit de la 164 kg la 89 kg, şi i-a scăzut colesterolul de la 324 la 97, în decurs de câţiva ani, pe regim de hrană crudă.

 

Personalizarea regimului alimentar

Doresc să menţionez şi aspectul acesta. Trebuie ţinut cont şi de caracterul particular al fiecărei suferinţe personale în parte. În unele cazuri simptomele bolii pot fi atât de diferite, de la o persoană la alta. Având în vedere multitudinea de suferinţe umane existente, este necesar ca anumite detalii să fie lăsate la latitudinea fiecăruia în parte. Toate sfaturile provenite de la terţe persoane au doar valoare generală.  Deciziile particulare se vor lua pe baza experienţei proprii, care nu poate fi înlocuită cu nimic altceva. Se recomandă să se facă o cercetare, adică la nevoie să se consume doar o singură legumă, sau fruct, sau sămânţă pentru a putea observa reacţia organismului faţă de produsul respectiv. Aceasta este o cale de a învăţa cum să alegem crudităţile cu care să ne hrănim. Dacă apreciem că unele crudităţi ne sunt dăunătoare le vom exclude din regimul nostru. De ex. dacă simţim că castravetele ne face rău îl vom exclude din regim, sau dacă nu suportăm ceapa o vom elimina. Există însă o listă generală de crudităţi pe care le-am enumerat mai sus şi care ar trebui să fie general acceptate. Asupra acestora ar trebui să ne concentrăm cel mai mult.

Câteva bloguri românești care prezintă hrana vie

elena-nita-ibrian.blogspot.com

vindecător.com

beautyferia.ro

rawveganjoy.ro

live-food.eu

ligiapop.com

Persoane care au adoptat hrana crudă (raw food)

Elena Niţă Ibrian (Romania, formula-as.ro, elena-nita-ibrian.blogspot.com, scribd.com –Mancati crud si curat si veti fi sanatosi) – s-a vindecat de cancer pe hrană crudă în proporţie de 100%

Johanna Brandt (Africa de sud, SUA; cancertutor.com, dilipkumargoswami.com)

Arnold Ehret (Germania şi SUA, bookpubco.com)

Kristine Nolfi (Danemarca)

Ernst Gunter (Elveţia; cartea sa se intitulează: Hrana vie – o speranţă pentru fiecare; scribd.com; slideshare.net)

Anne Wigmore (SUA, annwigmore.org)

Chris Carlton (Anglia?, purelyraw.com)

Steve Meyerowitz (SUA, sproutman.com)

Jordan Rubin (SUA, gardenoflife.com), etc.

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

Companiile farmaceutice ascund adevărul despre vitamina care distruge cancerul

Companiile farmaceutice ascund adevărul despre vitamina care distruge cancerul

În volumul său” World without cancer” autorul american Edward Griffin descrie adevărul despre o descoperire mai veche, ascunsă cu grija de marele public, și anume proprietățile curative ale vitaminei B17, numită și laetril sau amigdalină, scrie EsoReiter.

Este un fapt demonstrat: această substanță distruge repede celulele canceroase. Autorul oferă mai multe informații despre vindecarea bolnavilor de cancer, grație vitaminei B17, precum și explicațiile știintifice ale acțiunilor sale și ridică întrebarea: De ce medicina convențională nu recurge la aceasta pe scară largă împotriva bolii înșelătoare?

Griffin susține că vitamina B17 nu este utilizată în medicina convențională nu din rațiuni de ordin științific, ci din cauza politicii elitei mondiale în domeniul oncologic. Miliarde de dolari sunt cheltuite anual pe cercetare și tratamente ale cancerului, alte miliarde sunt cheltuite pe producția multor substanțe chimice destinate să lupte împotriva bolii. Astfel ascunderea vitaminei B17 este o acțiune de ordin economic, cu scopul favorizării industriei farmaceutice, dominantă în lumea noastră.

Vitamina B17, care distruge cancerul, este conținută în special în sâmburii de caise. Aceștia au fost declarați oficial medicament împotriva tuturor tipurilor de cancer încă de prin anii 1970. După cel de-al Doilea Război Mondial, dr. Max Gerson (gerson.org) și-a tratat cu succes pacienții cu acest remediu și l-a inclus în metoda sa de combatere a cancerului.

Amigdalina se găsește în sâmburii de caise, migdale, vișine, piersici, prune și mere, precum și în sorg, mei, in, linte, unele soiuri de fasole, și struguri. De asemenea se găsește în unele plante și produse pe care omul  modern nu le utilizează în mod curent în alimentație.

Modul actual de viață ne face să consumăm produse din făină rafinată, mult zahăr, ulei de gătit și alte produse industriale, prelucrate, în timp ce alimentele organice, naturale sunt absente de mult timp din meniul nostru.

Bunicii noștri au mâncat alimente naturale nerafinate, pe vremea lor cancerul fiind un eveniment rar. Ei consumau fructe uscate, pâine din făină brută și chiar pâine din mei. Astfel, ei aveau acces, fără să știe, la vitaminele necesare pentru o viață sănătoasă, ferită de boli, inclusiv amigdalina (B17).

Vitamina B17 a fost interzisă pentru tratamentul cancerului cu ani în urmă, chiar dacă numeroși savanți susțineau că, dacă o persoană ar consuma zilnic această vitamină, nu s-ar îmbolnăvi de cancer, susține autorul volumului menționat. Potrivit acestuia, giganții farmaceutici, precum și Ministerul Sănătății al SUA au exercitat presiuni uriașe asupra Direcției de control pentru calitatea alimentelor și medicamentelor (Food and Drug Administration), care a declarat drept ilegală comercializarea vitaminei B17, împreună cu informațiile atașate despre efectele sale terapeutice împotriva cancerului, precum și vânzarea unor categorii de fructe proaspete și sâmburi de caise.

Tactica mai includea răspindirea de zvonuri cum că sâmburii de caise și de migdale conțin cianură și că aceasta i-ar putea otrăvi pe cei care le mănâncă. Dar adevărul este că nimeni nu s-a otrăvit din această cauză chiar la un consum mai mare.

Dacă migdalele pot fi consumate în cantitate ceva mai mare, în privința sâmburilor de caise se recomandă totuși să nu se consume cantități mari deodată. Ca idee generală se pot consuma 5 până la 8 sâmburi de caise pe zi.

Notă | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

DESPRE POSTUL TERAPEUTIC

DESPRE POSTUL TERAPEUTIC

 

 

  1. 1.    Ce mă motivează să scriu?

 

Întotdeauna când citim scrieri cu caracter informativ, trebuie să ne întrebăm care este motivația scrierii respective. Doar dacă o scriere a fost realizată în mod sincer, neegoist și dacă subiectul a fost cercetat și documentat corect, dacă nu s-a urmărit realizarea unui profit, și dacă nu a existat vreo altă motivație dubioasă, informația respectivă poate fi luată în considerare în mod serios.

Nu mai este un secret faptul că adesea suntem asaltați de informații în spatele cărora există o motivații dubioase. Probabil că cel mai adesea ni se oferă informații motivate de factorul comercial-financiar. Fenomenul acesta este mai extins și mai profund decât pare la prima vedere. Mult mai adesea decât suntem dispuși să credem, ni se oferă informații izvorâte din interesul comercial-financiar. Cred că acesta este cazul în atunci când ni se oferă spre cumpărare produse manufacturate, care nu mai sunt complet naturale, ci au fost supuse prelucrării efectuate de mâna omului. Odată ce a fost investit efort și bani, desigur că există interesul imens ca produsul respectiv să fie comercializat, iar reclama care se face în scopul acesta poate fi rezonabilă pe de o parte, dar și nerezonabilă și iresponsabilă pe de altă parte. Este evident că în asemenea cazuri aspectul comercial-financiar influențează în mare măsură informația oferită publicului, lucru de care trebuie să fim conștienți.

De asemenea pot exista și alte motivații dubioase când este vorba de oferirea informațiilor, cum ar fi motivațiile de natură politică, economică, socială, etc.

Nu acesta este cazul cu articolul de față. În cazul acesta motivația este bine intenționată, lucru pe care sper că cititorul îl va observa. Nu ofer nimic de vânzare. Nu există nici un motiv comercial sau de altă natură, în realizarea acestui articol, în afară de dorința de ajutorare a semenilor sănătoși, sau a acelora care doresc să își refacă sănătatea parțial degradată. Atrag atenția că semenii grav bolnavi vor trebui să apeleze la sfatul medicului dacă doresc să postească.

Un alt motiv care m-a determinat să mă documentez și să public acest material este și acela că – în afara unor articole scurte –  nu am găsit materiale extinse, aprofundate, pe acest subiect în limba noastră românească.

Aș putea să vă spun că sunt un nutriționist amator. De-a lungul timpului m-am documentat suficient de mult în acest domeniu, atât în limba română cât și în limba engleză. De asemenea la scrierea acestui articol mă ajută într-o anumită măsură și experiența personală.  Iar convingerea obținută prin propria experiență este profundă, nu se poate compara cu experienţe de ordinul al doilea .

 

  1. 2.    Ce fel de post luăm în considerare în acest articol?

 

După cum se știe există mai multe tipuri de posturi. În primul rând există postul negru sau total care înseamnă abținerea totală de la hrană, nu însă și de la apă. În timpul acestui post are loc o eliminare de toxine din organism, care poate fi mai limitată sau mai aprofundată, în funcție de durata postului. 

 

Există apoi posturi parțiale în care oamenii se abțin de la consumul unor anumite alimente, și continuă să le folosească pe altele. De ex. oamenii se pot abține de la carne, dar consumă alimente de origine vegetală. Și acesta este un post. Sau există posturi în care se folosesc doar fructe, eliminându-se toate celelalte alimente. Se pot consuma exclusiv mere timp de 1-2 zile. Un asemenea post este util chiar și în cazul răcelilor. El produce o anumită  curățire a organismului și astfel răcela se diminuează. Sau se pot consuma, în cea mai mare parte, struguri timp de câteva zile. Menționez că strugurii sunt un puternic curățitor intern al organismului, inclusiv al intestinelor, însă doar folosiți în felul acesta, adică în proporție mare, de circa 60-70% din totalul hranei, timp de câteva zile. În cazul consumării unei mici cantități de struguri, combinați cu multe alte alimente, în cea mai mare parte gătite, efectul lor este aproape insesizabil. Există mărturii ale unor pacienți care s-au vindecat de cancer consumând în proporție de 100% apă și struguri,  până la vindecarea completă. Există în această privință materiale scrise atât pe hârtie cât și în spațiul virtual. Sau – o variantă mai recomandată și mai utilă decât consumul de fructe – este consumul exclusiv de salată de vegetale crude timp de câteva zile. Prin salata de crudități înțelegem amestecul de vegetale crude cum ar fi: ardei, varză, roșii, spanac, morcovi, conopidă, castraveți, salată verde, etc. Este necesar să știm că dieta exclusivă de legume şi/sau (eventual) fructe în stare crudă, produce și ea o curățire internă accentuată a organismului, și categoric merită să fie luată în considerare.

 

Mai există și postul bazat pe sucuri naturale proaspăt extrase. Se vor extrage cu ajutorul unui extractor de bună calitate, sucuri din legume sau (în mod mai limitat) chiar fructe și se vor consuma în mod exclusiv un timp de câteva zile. Repet că trebuie să luăm în considerare doar varianta sucurilor proaspăt extrase, deoarece sucurile din comerț nu sunt proaspete, fiind astfel degradate din punct de vedere biologic, neavând capacitatea de acțiune biologică pe care trebuie să o îndeplinească odată ce au ajuns în organism, deci nu au valoare în privința detoxifierii și recuperării sănătății organismului. Postul bazat pe sucuri proaspete este mai profund decât postul cu crudități și trebuie să-i acordăm atenția pe care o merită.

Voi lua însă în considerare în rândurile care urmează postul cel mai sever, care exclude toate alimentele, și care permite și – mai mult decât atât – cere în mod obligatoriu consum masiv de apă, pe care îl consideră a fi agentul ajutător principal de curățire a organismului în timpul postului. Așa cum am spus, acesta este postul negru sau total.

 

 

 3.  Toxinele din organismul uman

 

Fenomenul pe care trebuie să îl luăm în considerare în mod deosebit în cazul postului, este declanşarea eliminării de toxine din organismul uman din momentul începerii postului.. Aceasta este o problemă deosebit de importantă care nu poate fi accentuată îndeajuns.  Cu toții avem o cantitate mai mică sau mai mare de toxine, sau reziduuri nedorite, în organismele noastre. Aceste toxine sau reziduuri nu sunt altceva decât resturi alimentare care ar fi trebuit eliminate din organism la timpul potrivit. Acest lucru însă nu s-a făcut, din anumite motive, pe care le voi menţiona, iar reziduurile s-au depus în unele locuri din organism, prezența lor acolo contribuind din plin, de-a lungul timpului, la degradarea sănătății noastre. Unii dintre noi purtăm în corpurile noastre cantități impresionante de toxine. Se apreciază că greutatea toxinelor din organism este, în linii mari, cuprinsă între 2 și 15 kg. În general se poate spune că, cu cât o persoană este mai ponderală cu atât posedă mai multe toxine în organism. Există autori care emit părerea că grăsimea din organismul uman – deci nu musculatura – este compusă din toxine nefolositoare, nedorite și dăunătoare. Unul din locurile în care grăsimea se depune este zona mijlocului. Deci imaginea atât de obișnuită a omului cu mijlocul plin și chiar bine rotunjit, considerată a fi un indiciu al bunăstării, este de fapt un semnal negativ al unui organism saturat de toxine. Burta omului sănătos nu trebuie să fie rotunjită ci dreaptă.

Problema care se pune este evacuarea din organism a acestor toxine. Lucrul acesta nu se poate face oricum, ci sunt necesare cunoștințe corecte în această privință și o aplicare corectă a lor. O mare parte a acestor informații sunt oferite în articolul de față.

Toxinele nu au apărut în organismul nostru peste noapte. Ele s-au format și s-au depus în ritm lent, pe nesimțite, în fiecare zi a vieții noastre, începând de la cea mai fragedă vârstă. Astăzi se cunoaște faptul că copiii în vârstă de doar câteva luni au deja ușoare depuneri în interiorul arterelor lor, ca să dăm doar acest exemplu. Aceste toxine fac mult rău organismului nostru și îl predispun la îmbolnăvire. Se spune că un organism curat, lipsit de toxine, sau cu toxine foarte puține, se menține sănătos, nu se îmbolnăvește. Chiar și microbii nu pot acționa și îmbolnăvi organismul, decât în cazul prezenței masive a toxinelor în organism. Se pare că acesta este răspunsul la întrebarea: De ce unii oameni se îmbolnăvesc de anumite boli iar alții nu, din moment ce se pare că microbii cauzatori ai bolii respective sunt prezenți atât în organismele celor bolnavi cât și a celor sănătoși? Răspunsul este că microbii din organism nu pot îmbolnăvi pe acestadecât în cazul existenței în organism a unei cantități suficient de mari de toxine, care să permită o creștere exagerată a numărului de microbi din organismul respectiv. Dacă mediul toxic din organism este restrâns microbii rămân inofensivi. Se pare că principiul acesta se aplică în cazul multor boli infecțioase, dar lucrul acesta poate fi observat cel mai ușor în cazul răcelilor. Iarna când este frig mulți oameni suferă de răceli, însă nu toți. Se pune însă întrebarea de ce doar unii oameni contractează răceala iar alții nu, din moment ce temperatura mediului este aceeași pentru toți? Iar riscul prezentat de invazia pe gură și nas a microbilor patogeni, la fel, este același pentru toți? Răspunsul este că răceala îi prinde în primul rând pe aceia cu nivele ridicate ale toxemiei interne. Deci fiecare persoană în parte, trebuie să-şi analizeze propria stare şi să tragă concluzia cu privire la nivelul toxemiei interne proprii.

Întrebarea s-ar mai pune cum putem demonstra existența toxinelor în organismul nostru?  Sunt recunoscute, în general, mai multe simptome sau fenomene însoțitoare ale unei stări accentuate de toxicitate a organismului. Existența acestor simptome sau fenomene, este considerată dovadă a toxemiei interne a organismului nostru. Iată unele dintre acestea:

– răceli dese, repetate

– nas mereu înfundat, respirație dificilă pe nas

– miros urât al corpului și al gurii (în special pe nemâncate)

– existența mai multor boli diferite, mici și mari

– existența bolilor de piele

– existența constipației și nevoia de laxative

– supragreutatea

– existența depunerilor de grăsime la nivelul mijlocului

– durata scurtă de viață a părinților, bunicilor, etc.

Dacă ați avut/aveți parte de cel puțin unele dintre aceste simptome/fenomene, înseamnă că aveți toxemie ridicată.

 

De asemenea următoarele practici implică indiscutabil existența unui nivel ridicat al toxemiei din organism:

-consumul masiv de produse cerealiere (făinoase): pâine, plăcintă, pizza, biscuiți, macaroane, tăiței, turtă dulce, prăjitură, etc.

– consumul masiv de carne și produse de carne

– consumul masiv de lapte și lactate

– consumul masiv de medicamente

– fumatul

– munca în mediu industrial nociv

– sedentarismul

  

Sursele din care provin toxinele din organismul nostru sunt următoarele:

–          alimentele consumate

–          apa de băut

–          aerul pe care îl respirăm

–          medicamentele pe care le consumăm

–          fumul de țigară

–          poluarea industrială, etc.

 

De departe, apreciez că principala sursă de intoxicare a organismului este reprezentată de alimente.  Alimentele pe care le consumăm duc la formarea de toxine în organism din următoarele motive:

–          sunt materii tratate termic, în cea mai mare parte, deci degradate din punct de vedere biologic, improprii pentru organism, care rămâne o entitate biologică activă, și trebuie alimentat cu material biologic nedegradat

–          sunt introduse în organism mai multe feluri de alimente deodată; prelucrarea lor de către acesta este deficitară, ducând inevitabil la formarea de reziduuri, care pot rămâne în organism; ideal ar fi să consumăm un singur aliment la o masă; în acest caz sarcina metabolică organismului este mult mai ușoară

–          introducem alimentele în organism în ordine necorespunzătoare, îngreunând și mai mult efortul de prelucrare (metabolizare) pe care organismul trebuie să îl depună; ordinea corectă de consum a alimentelor este în raport de timpul de prelucrare; cele prelucrate rapid primele, celelalte la urmă. Este greșit ca după o masă tradițională  să consumăm mere, struguri, etc. sau să bem apă. Deranjul metabolic la care supunem organismul este imens, şi implicit riscul formării toxinelor

–          nu mestecăm alimentele în gură în mod corespunzător. Multe alimente nu vor fi digerate corect dacă nu sunt mestecate bine. Alimentele trebuie mestecate suficient pentru mărunțirea corespunzătoare, dar și pentru amestecarea lor cu enzima existentă în salivă. Mărunțirea alimentelor și combinarea lor cu saliva este prima fază a digestiei, neapărat necesară, de aceea să nu mâncăm în grabă. În momentul înghițirii, alimentele trebuie să fie în stare semilichidă

 Deci concluzia este simplă: trebuie să trecem la un consum mult mai accentuat de alimente crude precum vegetalele, fructele, care – consumate corect – nu numai că nu produc reziduuri, dar și contribuie la eliminarea celor deja existente în corp. În general cunoștințele, interesul și convingerile semenilor noștri în privința unei alimentații sănătoase, a modului sănătos de ingerare a alimentelor, și a ordinii sănătoase de ingerare a acestora sunt foarte deficitare.  Vă sugerez să încercați să vă documentați mai mult în această privință.

 

Locațiile din organismul nostru în care toxinele se depun sunt următoarele:

– în intestinul gros

– în artere

– în ficat

– în rinichi

– în sânge

– în țesuturi

– imediat sub piele, pe piele

– în interiorul celulelor, etc.

 

Toate aceste depuneri toxice au efecte nocive, în orice loc din organism s-ar afla, însă depunerile din intestinul gros sunt considerate cele mai negative, constituind un mare pericol pentru viața noastră. Există chiar și o expresie care spune că „moartea vine din colon”. Adică toxinele, reziduurile, care se formează în principal din alimente, și se depun pe pereții intestinelor, și în special ai intestinului gros, și care rămân blocate acolo ani de zile, și putrezesc, reprezintă o amenințare serioasă pentru sănătatea noastră. Pe locul doi în privința gradului de pericol sunt considerate depunerile din artere, care duc la boli de inimă, de cap, de picioare, etc. De aceea pe lângă prima expresie enunţată mai sus o putem folosi și pe aceasta: „moartea vine din artere”.

Existența reziduurilor în organism nu produce durere, astfel că majoritatea oamenilor nu prea sunt conștienți de existența lor. Tocmai de aceea infarctul vine adeseori pe neașteptate, însă depunerea toxinelor în artere și implicit micșorarea spațiului arterial a durat mulți ani înainte de momentul nefast al infarctului, fără ca pacientul să fi simțit vreo durere. În felul acesta suntem păcăliți, crezând că suntem sănătoși. Nimic mai neadevărat. Dacă arterele sunt curate, fără depuneri, sau cu depuneri mici, neînsemnate, infarctul nu se poate produce. Concluzia care se impune este că trebuie să ne străduim să ne curățim în primul rând colonul și să-l menținem curat, apoi arterele, și apoi desigur trebuie să ne străduim să curățim pe cât posibil întregul organism. Acest lucru este mai ușor de spus decât de făcut, căci înainte de a face acest lucru, trebuie să știm cum să-l facem, iar pentru aceasta avem nevoie de o bună informare și de o anumită experiență în domeniu. Articolul de față – deși rămâne suficient de util – este mai restrâns, ne-având posibilitatea de a oferi chiar toate detaliile problemelor. Mai este necesară și o experiență personală. Prin experiență personală, și prin continuarea documentării putem dobândi o viziune generală mai bună asupra acestor probleme. Cu părere de rău trebuie să trag concluzia că materialele informative în privința postului sunt mai bogate în limba engleză decât în limba română: am căutat totuși să includ în acest articol toate ideile principale cu privire la post, din bibliografia englezească.  

 

O mare mulțime de boli sunt în directă legătură cu gradul ridicat de toxemie al organismului. Sunt amintite: cancerul, bolile de inimă, bolile de rinichi, oboseala, slăbiciunea, scăderea energiei, scăderea acuității vizuale, pierderea memoriei, etc. O serie de boli de piele sunt în directă relație cu toxinele organismului. Pielea – cel mai mare organ al corpului nostru – este și organ de eliminare. Forma cea mai obișnuită de eliminare prin piele este transpirația. Când celelalte organe de eliminare devin ineficiente datorită saturației – adesea acesta este cazul – sistemul nostru încearcă să elimine reziduurile trimițându-le spre periferia lui, adică spre piele. Aceasta pare a fi o metodă extremă, o încercare disperată a sistemului de a se debarasa de ceea ce nu mai are nevoie. Unele din reziduuri se opresc la limita interioară a sistemului – sub piele – producând în timp excrescențe despre care mulți nu știu ce să creadă, și de ce anume există acolo acele formațiuni. Sunt depozite de toxine pe care organismul nu le-a putut elimina. Alte reziduuri pătrund în piele sau pe suprafața ei exterioară degradând aspectul ei și producând diferite boli precum: acnee, pustule, pete, bubițe, exemă, psoriazis, etc. De asemenea când toxinele invadează pielea, corpul va avea miros urât, acesta fiind totodată un indiciu al toxemiei organismului respectiv.

 

 Toate persoanele adulte – și chiar și copiii la nivel mai restrâns – au toxine în organism, însă în proporții diferite: la unele persoane nivelul toxinelor este mai scăzut, iar la altele mai ridicat. Cu cât nivelul toxinelor este mai ridicat, cu atât suntem mai predispuși la îmbolnăviri de tot felul. Se pune pe bună dreptate întrebarea de ce unele persoane au în organism mai multe toxine decât altele. Desigur că există mai mulți factori care contribuie la formarea şi menţinerea toxinelor în organism. Menționez următorii factori care influențează formarea și depunerea de toxine din organism.

–          regimul alimentar

–          consumul redus de apă, precum și calitatea necorespunzătoare a apei de băut

–          fumatul

–          consumul de alcool

–          stilul de viață

–          vârsta

–          nivelul energetic individual

 

Regimul alimentar adoptat de fiecare persoană, influențează în cea mai mare măsură cantitatea de toxine care se formează și se depun în organism. Un regim alimentar necorespunzător va contribui – în timp – la formarea unei cantități de toxine mai mari, decât un regim alimentar mai corespunzător din punct de vedere al sănătății. Regimul alimentar necorespunzător înseamnă următoarele:

–          consum preponderent de alimente gătite, cu lipsa totală sau aproape totală a crudităților; consum ridicat de produse de origine animală, carne, grăsimi animale, lapte și lactate, toate acestea suferind tratamente termice înainte de consum, tratamente care alterează starea lor naturală, biologică, ele devenind alimente degradate, cu tendință mare de depunere în organism;

–          consum ridicat de produse de origine cerealieră: pâine și toate celelalte făinoase;

–          consum ridicat de zahăr și produse zaharoase.

 

Regimul alimentar care ține cont de sănătate include o cantitate apreciabilă – circa 50% din totalul alimentelor consumate, sau chiar mai mult – de vegetale în stare crudă, deoarece este un fapt cunoscut  că toate cruditățile sunt bine acceptate de organism, nu se depun, nu creează toxine, ci dimpotrivă dizolvă parțial toxinele deja existente în organism. De asemenea fructele crude sunt sănătoase, nu se depun și nu creează toxine, însă le plasez totuși pe locul doi, după legumele crude, deoarece sunt mai bogate în zaharuri, aspect de care trebuie să ținem cont.

 

De asemenea este importantă și ordinea în care consumăm alimentele. Niciodată nu este indicat ca la sfârșitul unei mese să consumăm o cantitate apreciabilă de apă, căci în felul acesta deranjăm enorm activitatea stomacului, alimentele se digeră parțial, fiind bune candidate la depunerea pe pereții intestinului. Întotdeauna vom bea apa cu circa 10 minute înainte de masă. Iar ordinea corectă a ingerării alimentelor este aceasta: le vom consuma în ordinea descrescătoare a vitezei de digerare din stomac; alimentele cu digerare rapidă, ușoară, le vom consuma primele, iar cele cu digerare mai dificilă și lentă le vom consuma la urmă. Consumul de apă urmează de fapt aceeași regulă; consumăm apa prima, deoarece ea trece rapid prin stomac.     

 

Vorbind despre consumul de apă trebuie să spun că este de asemenea necesar să consumăm apă în cantitate suficientă. Cantitatea minimă de apă pe care trebuie să o bem este de circa 5-6 pahare pe zi. Se va bea apa întotdeauna pe stomacul gol. Dimineața după sculare, ne vom clăti gura și vom bea întotdeauna un pahar de apă, chiar dacă nu simțim nevoia. De asemenea în timpul zilei, vom bea apă, chiar dacă nu simțim nevoia, atât înaintea meselor, cât și la circa 2 ore după servirea mesei. Nu vom înlocui apa cu alte lichide, deci laptele și sucurile pe care eventual le consumăm, nu vor putea înlocui apa.

 

Pe e altă parte trebuie să luăm în considerare calitatea apei pe care o bem. Apa de băut trebuie să fie curată, deci să nu conțină bacterii, paraziți, minerale în cantitate prea mare și substanțe chimice. Din nefericire toate acestea sunt prezente în apa pe care o bem. Calitatea scăzută a apei de băut nu este o problemă locală a unor comunități izolate, ci este o problemă globală, a tuturor locuitorilor planetei.

 Peste tot se adaugă clor și fluor în apa de băut pentru dezinfectare, etc. Însă aceste substanțe chimice sunt otrăvuri, care nu ucid doar microorganismele, ci ne afectează și pe noi.

Problema existenței substanțelor minerale (săruri de calciu, fier, etc.) în apa de băut a fost mereu discutată. Întrebarea rămâne dacă mineralele din apa de băut sunt benefice sau nu, dacă ne fac bine sau rău. Aș prefera să rămân la ideea că mineralele din apă sunt bune, însă doar la niveluri scăzute ale concentrației lor. Apele cu conținut ridicat de săruri minerale prezintă riscuri pentru organism, în special pentru rinichi, datorită faptului că sărurile minerale fiind substanțe anorganice, pot fi respinse de organism și astfel trebuie să se depoziteze în diverse locuri, sub formă de toxine dăunătoare,  putând da naștere pietrelor la fiere, sau rinichi, etc.

 

 

Fumatul introduce în organism toxine, substanțe străine de organism, care fac mult rău acestuia. Plămânul unui fumător arată complet diferit de al unui nefumător, asemănându-se cu un coș de evacuare a fumului. Deci substanțele toxice provenite din arderea tutunului se depozitează în organism contribuind la creșterea gradului de toxifiere a acestuia.

 

Un alt factor care influențează nivelul toxinelor din organism este modul de viață: putem duce o viață activă din punct de vedere fizic, sau putem fi mai sedentari. Mișcarea în aer liber, activitățile sportive moderate, nu neapărat cele de performanță, contribuie și ele în mod semnificativ la o mai bună eliminare a toxinelor din organism, pe de o parte, dar și la o mai bună aprovizionare cu oxigen a organismului, pe de altă parte.

 

Vârsta își spune și ea cuvântul când e vorba despre nivelul toxinelor existente în corpul omenesc. Într-adevăr un organism tânăr conține mai puține toxine decât un organism în vârstă, deoarece organismul tânăr a ingerat mai puține alimente denaturate, procesul formării și depunerii toxinelor fiind mai scurt. Pe de cealaltă parte un organism îmbătrânit a ingerat o cantitate mult mai mare de alimente degradate, generatoare de toxine, perioada de acumulare a toxinelor a fost mai îndelungată, acestea găsindu-se în cantitate mult mai mare în diferite locuri din organism, și făcându-l astfel mult mai predispus îmbolnăvirilor.

 

Deoarece eliminarea toxinelor din organism cere energie, pe lângă factorii prezentați până acum, va trebui să ținem cont și de nivelul energetic individual. Este un factor pe care – din nefericire – nu îl putem influența. Unii indivizi au –  din naștere – un nivel energetic propriu mai ridicat, iar alții un nivel energetic mai scăzut. Întrebarea se pune cum putem cunoaște care este nivelul energetic al unui individ. Răspunsul este simplu: cu cât un individ este mai capabil din punct de vedere al performanței sportive, cu atât nivelul său energetic este mai ridicat. Cu cât un individ este mai capabil să alerge mai repede, să depună eforturi fizice mai mari și cu durată mai mare, cu atât are un nivel energetic mai ridicat. Un astfel de individ cu o energie proprie mai ridicată, este mai capabil și în privința eliminării mai accentuate a toxinelor din organism și va suferi astfel de toxemie mai redusă, iar indivizii cu nivel energetic scăzut vor suferi de toxemie mai ridicată. Iar dacă ne recunoaștem pe noi înșine a fi persoane cu nivel energetic scăzut, va trebui să facem tot posibilul pentru menținerea unei mai bune curățenii interne a organismului nostru prin dietă corectă, consum adecvat de apă, tratamente de curățire internă, mișcare, post, etc. Putem astfel compensa nivelul energetic scăzut care ne este propriu.

 

 

 

4. Detoxifierea organismului – fenomenul cel mai important care însoțește postul

 

Atunci când consumăm alimente în mod regulat, organismul nostru este ocupat cea mai mare parte a timpului cu asimilarea alimentelor consumate. Stomacul este mereu ocupat cu digestia, la fel intestinele sunt mereu ocupate cu tranzitul și cu extracția nutrienților. Apoi sângele este și el ocupat cu transportul nutrienților către toate celulele organismului. Acestea la rândul lor sunt mereu ocupate cu primirea și prelucrarea substanțelor nutritive aduse de curentul sanguin. Rămâne un timp limitat și o capacitate energetică limitată pentru eliminarea toxinelor. Deci întregul organism funcționează mereu în regim de asimilare. Pentru o eliminare mai accentuată a toxinelor este nevoie de inversarea modului de lucru al organismului. Trebuie să știm că acest lucru se face de la sine, de îndată ce încetăm să oferim alimente organismului. Când organismul nu mai are ce să asimileze, el trece de la sine în regim de eliminare. Celulele organismului trec la un regim de eliminare mai accentuat, iar sângele transportă toxinele spre organele de eliminare (rinichi, piele, plămâni, etc.). Acest lucru are loc în fiecare noapte –într-o mod limitat – în decursul scurtului post dintre cină și micul dejun. Deoarece în timpul nopții organismul a trecut la un regim accentuat de eliminare a toxinelor, și deci sângele a transportat o cantitate mai mare de toxine către plămâni, acestea își fac simțită prezența prin expirație; prin urmare gura miroase rău dimineața. De îndată ce ingerăm alimente, eliminarea se reduce substanțial, iar mirosul rău al gurii se va diminua.   

Pentru a avea loc o curățire mai aprofundată a organismului este nevoie de un post mai îndelungat. Să ținem cont de faptul că acumularea de toxine în organismul nostru a durat ani de zile, deci o curățire completă nu poate avea loc într-un timp scurt. Unii autori recomandă o zi de post pentru fiecare an al vârstei noastre. Deci la o vîrstă de 40 de ani ar fi nevoie de 40 de zile de proces eliminativ accentuat (adică post). Se preconizează ca acest lucru să se realizeze nu într-o singură etapă, ci în mai multe. Cunoscând aceste aspecte mai trebuie totuși să amintesc că eliminarea completă și curățirea totală a organismului de reziduurile nedorite nu se face dintr-o dată. Este însă foarte util și important dacă reușim să efectuăm chiar și o eliminare parțială a toxinelor depozitate în organism de-a-lungul anilor, și implicit o îmbunătățire parțială a stării noastre de sănătate.

Viteza cu care are loc detoxifierea depinde de la persoană la persoană. La unele persoane eliminarea toxinelor se face cu viteză și ușurință mai mare iar la altele cu viteză mai mică. Însă regula enunțată mai sus că anume de îndată ce nu mai oferim alimente organismului, acesta trece de la sine în regim de eliminare a toxinelor rămâne universal valabilă.

Eliminarea toxinelor din organism este însoțită de efecte suplimentare. Este foarte important să cunoaștem aceste efecte pentru a putea rămâne calmi când acestea apar. Așa cum am spus deja încetarea consumului de alimente are ca efect trecerea organismului de la modul de lucru asimilativ la cel eliminativ. Celulele organismului trec la eliminare și invadează sângele cu cantități sporite de reziduuri nefolositoare și dăunătoare care ar fi trebuit să plece demult din organism, însă cel mai probabil organismul nu a avut energia necesară să le elimine, fiind prea ocupat cu asimilarea. Sângele se va strădui să conducă toxinele spre organele de eliminare: rinichi, plămâni, etc. Încărcarea sângelui cu toxine poate avea ca efect imediat o înrăutățire a stării persoanei manifestată prin: dureri de cap, amețeală, slăbiciune, lipsă de energie, tuse, mâncărimi ale pielii, etc. Intensitatea acestor simptome este în funcție de gradul de toxemie a organismului. Este important ca efectele însoțitoare ale eliminării de toxine să fie cunoscute dinainte, pentru ca atunci când ele apar să nu producă panică. Ele sunt manifestări normale ale procesului accentuat de eliminare a toxinelor din organism, noi trebuind doar să permitem ca eliminarea să se desfășoare în mod natural.

 

 

5. Regimul alimentar de dinaintea postului

 

Introducerea unei asemenea noțiuni – regim alimentar de pregătire a postului – este dictată de nivelul foarte ridicat de toxicitate al unor persoane. Scopul acestui regim alimentar este reducerea gradului de toxicitate până la un nivel acceptabil. Dacă toxicitatea unei persoane nu este prea ridicată se poate trece direct la postul total, altfel însă se va introduce regimul acesta prealabil, pregătitor, care va face ca postul propriu zis să fie suportat mai ușor.

 

Așa cum am spus postul declanșează transferul masiv al toxinelor din celule către circuitul sanguin. Însă această pătrundere masivă a toxinelor în sânge are efecte negative, care uneori sunt atât de severe încât îl fac pe candidat să renunțe la post. Din cauza aceasta se recurge la o perioadă pregătitoare, în care individul se va hrăni doar cu crudități. Un asemenea regim alimentar inițiază deja procesul de eliberare și eliminare a toxinelor, deci este un post parțial. Acest regim ținut un timp de mai multe zile duce la eliminarea parțială a unor toxine din organism, ușurând astfel simptomele din perioada postului total.  Este o versiune mai blândă a postului total care va urma.

 

Regimul alimentar din perioada pregătitoare va fi format din alimente crude: mai mult legume crude, iar câteodată fructe crude. Este recomandat ca acestea să fie servite separat. La o masă se vor servi exclusiv fructe, iar la următoarea se va servi exclusiv salată de vegetale crude. Vor putea fi servite mai multe mese pe zi. Mesele s-ar putea să fie mai frecvente decât cele obișnuite, chiar din oră în oră, căci cruditățile se digeră repede în stomac. Este recomandat ca la o masă să servim un singur fel: de ex. : mere. Un alt ex.: strugurii, care ar putea fi serviți o zi întreagă. Capacitatea de detoxifiere a strugurilor este imensă, poate chiar prima dintre toate fructele și legumele. Încercați, pentru a vă convinge. Strugurii au o capacitate imensă de dizolvare a toxinelor depuse în intestin și în alte locuri. Pentru a li se simți efectul trebuie să fie consumați, aproape exclusiv, o perioadă de câteva zile.  La o altă masă am putea servi portocale. De fapt masa cu aliment unic este cea mai indicată. Aceasta este calea naturală. Doar omul combină mai multe alimente la aceeași masă. Animalele mănâncă un singur aliment la o masă. Masa cu aliment unic este cea mai recomandată pentru organism, căci prelucrarea alimentului unic de către organism este mult mai ușoară, cere energie mai puțină, și produce toxine mai puține sau deloc. În felul acesta vom învăța mai multe despre capacitatea de vindecare a alimentelor naturale.

 

 

 

 

6. Crearea condițiilor propice pentru post

 

Ni se cere să ne plasăm în izolare. Postul total, bazat doar pe apă, nu poate fi privit cu ușurință, el cere anumite condiții pentru a putea fi dus la îndeplinire. Se spune chiar că acest post este doar pentru cei cu voință puternică, deci cu nervii tari. Iată totuși câteva condiții care vor face ca postul să fie mai accesibil. Ni se cere să avem un loc potrivit. Cel mai natural loc ar fi familia, cu condiția ca locuința familială să corespundă din acest punct de vedere. Însă câteva mențiuni trebuie să fie făcute. Cei mai mulți dintre noi nu putem posti o perioadă mai îndelungată într-un mediu în care se gătește, există miros de alimente, iar ceilalți membri ai familiei servesc masa de 3-4 ori pe zi. Ar fi foarte bine dacă casa noastră ar dispune de un apartament separat, pentru a locui acolo în timpul postului, iar cel puțin un membru al familiei să ne ofere ajutorul și sprijinul fizic și psihologic, total și necondiționat, pe tot timpul postului.

O altă abordare ar fi părăsirea domiciliului pe timpul postului, pentru a locui în semiizolare, la distanță de ofertele alimentare. Câteva variante ar putea fi luate în considerare. Am putea închiria un spațiu pentru un timp limitat pentru a locui singuri acolo pe durata postului. Sau am putea părăsi localitatea de domiciliu pentru a ne deplasa la munte sau chiar la mare. Sau, încă și mai bine am putea recurge – dacă avem posibilități – la serviciile unei clinici specializate în terapia prin post. Există asemenea clinici și voi încerca să vă ofer adresa unora dintre acestea.

Apoi ni se cere multă, multă odihnă.  Vom dormi bine în timpul nopții și ne vom odihni la pat o anumită parte din timpul zilei. Postul este un fel de hibernare umană. Procesul de curățire a organismului nu necesită doar absența alimentelor, apă și timp, ci și energie. În timpul postului ni se cere să ne rezervăm toată energia, în mod conștient,   pentru ca aceasta să fie folosită doar în procesul detoxifierii interne. Realizăm lucrul acesta prin neingerarea alimentelor pe de o parte, și prin odihnă fizică și psihologică pe de altă parte. În general nu putem frecventa locul de muncă pe timpul postului. Energia organismului trebuie canalizată către procesul de curățire internă. Nu putem depune nici un fel de activități fizice, în afara plimbărilor simple în aer liber. Nu se va depune nici un efort sportiv în timpul postului. Este o deviere nepermisă de energie. De asemenea trebuie să evităm toate solicitările nervoase, psihice, mintale, emoționale, vizualizarea îndelungată a programelor tv. sau a altora, discuțiile îndelungate, etc.  

 

 

7. Consumul de apă în timpul postului

 

Una din regulile cele mai importante din timpul postului, care trebuie cel mai mult accentuată, este aceasta: trebuie să bem o cantitate corespunzătoare de apă pentru a face postul eficient. Apa este esențială pentru viață, dar și pentru detoxifierea internă. Elementul care preia toxinele organismului și ajută la eliminarea lor este apa. Însă lucrul acesta nu se poate face cu cantitate de apă insuficientă. După cum o mașină murdară nu poate fi curățită cu un singur pahar de apă, nici corpul nu poate fi curățit cu apă puțină. Avem nevoie de apă în cantitate corespunzătoare. Întrebarea se pune, care este cantitatea corespunzătoare de apă care trebuie băută în timpul postului pentru o bună eliminare a toxinelor? Răspunsul este că trebuie să bem circa 12-14 pahare de apă pe zi. De fapt 12 pahare pe zi este cantitatea minimă de apă care trebuie băută în timpul postului. Depine și de greutatea noastră. Persoanele cu greutate peste medie vor bea mai mult de 12 pahare. Aceasta înseamnă că vom bea câte un pahar de apă din oră în oră. Chiar dacă ni se pare neplăcut sau exagerat trebuie să știm că este absolut necesar să o facem. Apa va face să ne simțim plini și va reduce astfel senzația de foame. Apoi apa va duce împreună cu ea toxinele și le va elimina din corp. Desigur că în timpul acesta va crește mult nevoia de urinare – uneori urinăm din sfert în sfert de oră – de aceea va trebui să ne aflăm mereu în apropierea unei toalete.

În afară de apă ca agent ajutător de eliminare a toxinelor din organism mai există și alte substanțe, cum ar fi de ex. unele ierburi. Nu voi insista în acest articol asupra ierburilor ca agenți ajutători de eliminare a toxinelor din organism, deoarece mă limitez la postul cu apă, ci am dorit doar să vă sensibilizez în această privință. Ați putea găsi informații mai detaliate în această privință în alte surse.

Nu trebuie doar să bem apă în cantitate suficientă, ci este nevoie și de o calitate corespunzătoare a apei de băut. Apa din timpul postului trebuie să fie apă cât mai pură, cu conținut de minerale foarte scăzut, sau zero, pentru nu alimenta organismul. Amintesc că doar apa distilată în condiții de excepție și filtrată în mod corespunzător este complet pură. Dacă dispunem de o asemenea apă este recomandabil să o folosim în timpul postului, căci ea nu introduce nici un fel de substanțe în organism. Mai trebuie însă să ținem cont că apa proaspăt distilată va trebui păstrată în vase de sticlă și nu de plastic, căci fiind instabilă din punct de vedere chimic, ea va dizolva plasticul, și astfel vom avea parte de o altă pacoste: vom bea apă cu plastic. Gustul de plastic al apei distilate păstrate în vase de plastic ne va convinge de acest lucru.

Am putea să folosim și apa de ploaie dacă aceasta este colectată în mod corespunzător, în vase foarte curate, în cazul unor ploi mai lungi, doar la minim 30 de minute de la începerea ploii, iar timpul de la colectare până la consum să nu fie prea îndelungat, căci duce la degradarea apei.

Există o singură substanță nutritivă pe care experții postului o recomandă pentru a fi adăugată apei de băut din timpul postului, și aceasta este sucul proaspăt de lămâie. Se va adăuga sucul proaspăt stors al unei lămâi la circa 3 litri de apă. Nu se va folosi suc cumpărat din magazin, ci doar suc proaspăt stors, sigurul care are efect dizolvant.     

 

 

8. Alte efecte ale postului asupra organismului

 

Am prezentat deja cel mai important efect al postului asupra organismului, și anume eliminarea de toxine.

Mai există alte câteva efecte ale postului asupra organismului, care trebuie cunoscute. Iată unele dintre ele:

– datorită absenței alimentelor organismul se alcalinizează, adică devine mai bazic. Acest dorit fenomen are loc deoarece dieta tradițională produce cam multă aciditate în organism, așa că de îndată ce intervine postul, organismul tinde spre starea naturală și sănătoasă de echilibru acido-bazic, care îi este proprie.

– temporar urina poate să se coloreze intens, deoarece conține mai multe toxine

– organele corpului trec la un binevenit regim de odihnă

– va avea loc o scădere în greutate a corpului, care însă nu trebuie să ne alarmeze.

– datorită faptului că stomacul nu primește alimente, acesta se contractează.

– are loc o curățire a intestinelor, însă este nevoie de post mai lung, peste 3 zile

– ficatul va începe să elimine toxine trimițându-le în sânge ca să fie eliminate

– limba poate să se încarce cu toxine, devenind mai albă; albeața trebuie îndepărtată

– se va accentua mirosul urât al gurii, aceasta însemnând că se expiră toxine

– corpul va avea miros urât – deci toxinele se elimină și prin piele

– pot apărea erupții pe piele, care nu ar trebui să ne neliniștească, ele sunt temporare

– pot apărea dureri de cap, transpirații, amețeală, epuizare, diaree, dureri musculare, nervozitate, tremurături, etc. Trebuie să știm că acestea sunt fenomene temporare normale, însoțitoare ale procesului eliminativ. Procesul vindecării naturale implică adesea o scurtă înrăutățire a situației, înainte de îmbunătățirea ei. Aceste fenomene se mai numesc crize de curățire sau de vindecare; repet, ele nu ar trebui să ne alarmeze prea mult.

 

 

9. Durata postului și întreruperea lui

 

Durata minimă a postului poate fi considerată de 24 de ore. De exemplu de la ora 6 după masa a zilei prezente, pînă la aceeași oră a zilei următoare. În ce privește durata maximă a postului literatura de specialitate vorbeștede 14 zile sau chiar mai mult. Nu ne vom încumeta totuși să facem un asemenea plan. În clinicile de post din SUA pacienții sunt introduși, în mod obișnuit, în programul de post cu apă de 10 – 14 de zile. Însă ei au parte de asistență medicală profesională, 24 de ore/zi, iar personalul clinicii are deja experiență considerabilă în domeniu, și astfel poate răspunde în mod satisfăcător oricărei probleme care apare în timpul postului. De asemenea pacienții au parte de asistență psihologică, personalul clinicii susținând pacienții în efortul prin care aceștia trec. Iar aspectul acesta nu este deloc de neglijat.

În mod obișnuit vom încerca să postim o zi, sau 3 zile pentru început. Doar după ce am făcut lucrul acesta de mai multe ori și avem deja o anumită experiență, vom încerca o perioadă mai lungă, să zicem 7 zile. Însă nu putem face acest lucru la întâmplare. Desigur că avem nevoie de liniștea, repausul, și sprijinul psihologic care sunt necesare pentru o asemenea întreprindere. Toate recomandările acestea se adresează semenilor cu o sănătate cât de cât acceptabilă. Persoanele cu situații mai grave trebuie să fie suficient de precaute în privința postului mai îndelungat și să se adreseze medicului.

O atenție deosebită trebuie acordată încheierii postului. Nu avem voie să trecem direct de la post la o alimentație normală. Un organism care s-a odihnit nu poate trece imediat la o alimentație copioasă. Efectul ar putea fi mortal. Vom începe să ne alimentăm treptat, puțin câte puțin, consumând sucuri și alimente ușoare, în cantitate redusă, până când organismul se reobișnuiește treptat cu hrana. Perioada de reobișnuire a organismului cu hrana trebuie să fie aproape tot atât de lungă cât a durat postul.

 

 

 

10. Clismele și hidroterapia colonului

 

Clismele sunt destul de importante în cazul postului. Prin clismă se realizează introducerea de apă sau ceai în intestinul gros cu scopul ușurării eliminării conținutului lui, și a dizolvării materiilor blocate în acesta. Se recomandă să se facă un total de 2-3 clisme în prima şi a doua zi de post pentru a curăţa intestinul gros de materiile existente acolo, care în absenţa fenomenului împingerii provocat de alimentele proaspăt ingerate întârzie acolo.

Doresc să menționez că procedeul clismei este oarecum discutabil și va trebui să fim atenți cu el. Clismele ar putea face rău organismului dacă sunt practicate incorect, adică în număr prea mare. Spunând aceasta mă refer la posibila conturbare a echilibrului bacterial din intestin pe care clismele ar putea-o provoca. După cum se știe foarte bine în intestinul nostru există un număr mare de microorganisme sau bacterii. Prezența lor acolo este o necesitate, nu putem trăi fără activitatea depusă de bacterii în intestin. Acestea sunt de câteva tipuri diferite, fiecare cu denumire proprie. Fiecare tip de bacterie există în intestin într-o anumită proporție optimă, iar proporția trebuie respectată. Modificarea proporției microorganismelor din intestin înseamnă boală. Probabil că cea mai ușoară boală provocată de disproporția bacterială din intestin  sunt gazele pe care le eliminăm. Dacă proporția optimă a bacteriilor din intestin este respectată nu avem gaze. Este un semn al sănătății intestinului. Pericolul constă în posibila deranjare a echilibrului bacterial din intestin – de care cei mai mulți din noi deja suferim – și s-ar putea accentua dacă facem un număr prea mare de clisme. De aceea vom aprecia pe de o parte valoarea clismelor, însă pe de altă parte vom limita numărul lor. În general, putem face câte o clismă pe zi timp de 3 zile, iar după o pauză de 10-20 de zile am putea face din nou câteva clisme.

Clismele sunt recomandate în primele zile de post pentru a curăța mai bine intestinul de materiile care rămân acolo, și care s-ar putea să nu se elimine datorită faptului că nu mâncăm și astfel dispare fenomenul împingerii produs de hrana proaspăt ingerată.  

Pentru clismă ne vom cumpăra un vas corespunzător pe care îl vom menține curat. Ne vom culca pe jos în baie pe o pătură, etc. Vasul cu apa sau ceaiul de clismă va fi atârnat la înălțimea de circa 1 metru. În acest fel lichidul va avea o presiune și va pătrunde în intestin. Pentru un bun confort temperatura apei de clismă trebuie să fie egală cu temperatura corpului. Este temperatura cea mai plăcută și acceptată de organism. Va trebui să folosim un unguent atât pentru inserție cât și pentru orificiul anal. Uleiul de măsline este recomandat, însă chiar și săpunul este util.

Apa de clismă trebuie să fie cât mai curată, clorul, sau alte chimicale din apa de robinet nu sunt de dorit. Experții recomandă un singur supliment care să fie adăugat apei, și acesta este sucul de lămâie proaspăt stors, deoarece acesta are capacitatea de a dizolva depunerile vechi. Nu se va folosi nici un alt înlocuitor.

Putem de asemenea să preparăm ceaiuri pe care să le folosim pentru clismă, după ce le-am adus la temperatura corpului, sau cu 3-4 grade mai sus. Ne vom strădui să menținem apa sau ceaiul de clismă în intestin un timp de 10-15 minute, timp în care este recomandabil să masăm ușor abdomenul pentru a ajuta la mai buna desprindere de peretele colonului și dizolvare a materiilor.

Pe lângă clisme, care se pot face la domiciliu, mai există procedeul denumit hidroterapia colonului, care se realizează în clinică. Acest procedeu nu este altceva decât o clismă mai aprofundată. Clinicile dispun de aparatura necesară cu ajutorul căreia se introduce apă în colon, la temperatura corpului, și presiune foarte mică. Pacientul stă culcat pe spate, iar ședința durează circa 30 de minute. În același timp cu introducerea apei se poate face și eliminarea ei, deși s-ar dori păstrarea ei în intestin un oarecare timp, pentru dizolvarea materiilor întărite care pot exista acolo de mult timp. Aici trebuie să menționez că dizolvarea materiilor vechi din intestin nu este ușoară, nu se poate face repede, și nu se poate realiza complet la o singură ședință, și nici chiar din 2 ședințe. Materiile vechi din intestin sunt întărite şi se dizolvă greu. Pentru ușurarea dizolvării materiilor din colon, asistentul medical masează ușor abdomenul pacientului în timpul ședinței, un asistent experimentat putând chiar să simtă cu degetele depunerile din intestin.

O atenție deosebită trebuie acordată alcalinizării organismului înainte de terapie, căci alcalinizarea contribuie la dizolvarea depunerilor din organism. Iar acest lucru poate fi făcut în 2 feluri: fie prin post negru, căci acesta contribuie enorm la alcalinizarea organismului, fie prin alimentație exclusiv alcalină. Alimente alcaline sunt: țelina, castravetele, salata verde, varza, spanacul, vegetalele verzi în general, roșiile bine coapte, fructele bine coapte (deci nu acrișoare), etc. Țelina este considerat cel mai alcalin aliment, iar castravetele este pe locul doi. Nu vom exagera totuși cu țelina. Ca exemple de alimente acide avem: toate făinoasele, toate cărnurile, zahărul, dulciurile, cafeaua, etc.

Deoarece există același pericol de deranjare a echilibrului bacterial, personalul cabinetului medical oferă pacientului, imediat după terminarea procedurii, un tratament  probiotic care se ia chiar acolo în cabinetul medical. De asemenea iaurtul simplu este o sursă bună pentru refacerea florei bacteriene a intestinului. Intervalul de timp dintre 2 tratamente de hidroterapie a colonului nu va fi prea scurt, vom lăsa să treacă cel puțin o lună, sau chiar mai mult, până la procedura următoare.

 

 

11. Constipația  și leacul ei                                                   

 

Deși constipația nu este legată strict de post, doresc să spun câteva cuvinte și despre aceasta, deoarece este vorba tot despre sănătatea colonului și a organismului. Avem constipație atunci când avem scaun mai rar de o dată pe zi. Dacă avem scaun o dată la 2 zile, aceasta este constipație. Dacă avem scaun o dată la 3 sau 4 zile, aceasta este o constipație profundă, absolut nedorită și dăunătoare. Este de fapt o stare de boală. Mai mult decât atât, unii experți americani definesc constipația ca fiind tot ceea ce este mai puțin de un scaun/masă; deci dacă servim masa de 3 ori pe zi, va trebui să avem tot atâtea scaune. (Personal nu am ajuns la nivelul acesta.) Aceasta din cauză că este de dorit ca materiile să staționeze cât mai puțin în intestin. Există multă necunoștință și dezinteres în acest domeniu. Mult mai multă educație ar trebui să primească generația tânără în această privință, și în privința sănătății în general. Este un minus al societății imposibil de compensat prin alte oferte. Dacă oferim tinerei generații diverse posibilități de educare și formare profesională, ar trebui să-i oferim și cunoștințe mai aprofundate în privința sănătății. Sănătatea este un bun propriu, personal, e normal să știi cum să te îngrijești de el, nu e normal ca doar alții să știe cum să se îngrijească de propria ta sănătate. Am căutat să-mi educ copiii în această privință. Ne lovim însă și de fenomenul nepăsării  generației tinere, deoarece atâta timp cât nu te doare nimic, nu ai nici un interes în dobândirea și punerea în aplicare a cunoștințelor pentru păstrarea sănătății.

Staționarea îndelungată a materiilor în intestin are câteva urmări negative cum ar fi:

-putrezirea lor, urmată de trecerea substanţelor de putrefacţie în sânge şi implicit în tot    organismul

-extragerea prea îndelungată și aprofundată a apei și a diverselor substanțe din acestea, şi

implicit întărirea scaunului, lucru care produce dificultăţi la eliminare

Dacă materiile staționează mult în intestin ele încep să putrezească acolo, tot așa cum ar putrezi în aer liber. Fenomenul acesta este complet nedorit. Din această cauză există mirosul urât al materiilor eliminate, dar și al zonei respective a corpului, lucru care trebuie să ne dea de gândit. Apoi trebuie să știm că în intestine se produce tot timpul fenomenul absorbției, adică pereții intestinelor absorb în permanență substanțele nutritive din conținutul intestinelor, și ca fenomen auxiliar se produce și o absorbție a unor substanțe dăunătoare, dacă acestea sunt prezente în intestin. Substanțele absorbite sunt preluate de sânge și transportate în tot corpul, căci sângele este agentul de transport al organismului, acesta fiind modul în care corpul se aprovizionează cu oxigen, apă, și substanțe nutritive. Oxigenul este preluat de sânge în zona plămânilor, iar apa și substanțele nutritive sunt preluate de sânge în zona stomacului și a intestinelor. Iar dacă sângelui i se oferă substanțe toxice, nedorite, acestea vor fi transportate şi ele în tot corpul. Întărirea scaunului este de asemenea un fenomen dăunător. Doar cei care suferă, sau au suferit de constipație, și implicit au, sau au avut scaun masiv și tare știu cât este de greu să elimini. O asemenea eliminare dificilă duce la fisuri anale, care apoi trebuie tratate prin operație.

Unul din modurile prin care evităm să oferim sângelui toxine care să fie transportate și depozitate în tot corpul, este eliminarea constipației.

Întrebarea este care e cauza constipației și cum o putem evita. Adevărul este că nu există multe informaţii scrise care să expună cauza constipaţiei. Se pare că amatorii de nutriţie sunt mai dispuşi să clarifice problema decât profersioniştii domeniului. Pe de o parte se încearcă folosirea medicamentelor, cu ajutorul cărora se face golirea intestinului, însă aceasta nu este o soluție de durată. Nu putem să folosim în fiecare zi medicamente laxative o perioadă îndelungată, datorită efectului lor negativ asupra intestinului și a organismului în general.

Soluția cu caracter permanent pentru un scaun moale, regulat, și ușor de eliminat o constituie alimentația cu conținut ridicat de crudități. Aș putea să vă dau un sfat deosebit în această privință. Consumul de grâu încolțit este o armă redutabilă de luptă împotriva constipației. Se pot consuma, pe lângă alimentele obișnuite, una sau două linguri de grâu încolțit, de 3 ori pe zi. Grâul încolțit va contribui enorm la menținerea moale a scaunului, și la expulzarea zilnică a materiilor din intestin. În general nu se va consuma mai mult grâu încolțit decât cantitatea indicată. Consumul de grâu încolțit trebuie să fie continuu, deoarece încetarea consumului duce la reinstalarea constipației.

Grâul încolțit este foarte ieftin și se obține ușor. Odată ce am învățat procedura de obținere a lui, totul devine rutină. Se ia o cantitate de cel mult 100 gr. de grâu și se pune într-o sită. Se spală acest grâu cu jet de apă rece de la robinet, circa un minut. Se pune apoi grâul într-un mic castron și se pune apă rece peste el, astfel ca grâul să fie acoperit complet. Se acoperă castronul cu un capac și se păstrează la temperatura camerei timp de 12 ore. După timpul acesta se aruncă toată apa și se păstrează grâul în castron, în continuare, încă 24 de ore, sau puțin mai mult. Va trebui să îl supraveghem tot timpul ca grâul să rămână umed. Pentru a asigura umiditatea acestuia îl vom stropi cu apă de mai multe ori. Nu vom permite ca grâul să se usuce. La sfârșitul celor 36 – 40 de ore grâul este încolțit. Embrionul trebuie să fie de circa 2 mm lungime. Nu vom permite ca embrionul să se dezvolte mai mult, căci aceasta duce la degradarea gustului. Odată ce grâul a ajuns la nivelul de încolțire menționat îl vom pune în frigider, acoperit de preferință, și îl vom folosi în cantitatea menționată, circa 4 – 6 linguri/zi. Păstrarea în frigider încetinește foarte mult creșterea embrionului, lucru pe care îl și dorim. Vom păstra grâul la frigider timp de circa 48 de ore, nu mai mult. Cantitatea care rămâne peste acest timp o vom arunca, trebuind să avem la dispoziție o altă măsură proaspătă de grâu încolțit.

Putem chiar să măcinăm grâul încolțit cu o mașină potrivită, și apoi să îl amestecăm cu banană zdrobită, avocado, mirodenii, etc. și vom obține o pastă delicioasă, care însă nu poate fi păstrată, ci trebuie servită doar proaspătă. În cazul servirii grâului încolțit vom scădea în mod corespunzător consumul de pâine.     

O altă variantă de luptă împotriva constipației este consumarea salatei de crudități în proporție de circa 50 – 60% din totalul meniului nostru. Putem chiar să combinăm în mod creativ cele 2 variante, adică să servim salată de crudități, apoi puțin grâu încolțit, apoi hrană gătită. Vom servi salata de crudități întotdeauna ca primul fel de mâncare, pentru că stomacul o digeră repede, după care vom servi hrana obișnuită. Castronul cu salata de crudități trebuie să devină o obișnuință a noastră, consumat întotdeauna ca primul fel. Spunând crudități mă refer mai ales la legume (mai puțin la fructe, din cauza zahărului, chiar dacă acesta este natural !!!) cum ar fi: roșiile, castraveții, morcovii, ardeii, varza, conopida, spanacul, salata verde, etc. Dacă vreuna din acestea vă este contraindicată nu o includeți. Efectul acestui regim asupra înmuierii și regularizării scaunului este deosebit de benefic. Experiența personală nu poate fi înlocuită cu nimic, de aceea trebuie să încercați.

 

 

12. Poziția corectă de defecație

 

Este cât se poate de interesant să abordăm o asemenea discuție, însă ea este necesară. Ideea principală este că zona intestinului gros trebuie să fie complet liberă în timpul defecației pentru a permite trecerea nestingherită a conținutului intestinului gros. Acest lucru nu se realizează însă atunci când suntem așezați pe toaletă. Intestinul gros coboară spre anus pe partea stângă a corpului nostru, iar prin sprijinirea noastră pe toaletă facem exact ceea ce nu ar trebui, și anume exercităm apăsare pe intestinul gros, îl închidem parțial și împiedicăm astfel trecerea liberă a materiilor care trebuie eliminate. Astfel intestinul se golește doar parțial. Toaleta turcească, care oferă sprijinirea doar pe picioare în timpul defecației, deci poziția ghemuită, este cea mai bună soluție. Să privim la animale și să observăm că ele au exact această poziție în timpul defecației: se sprijină doar pe picioare oferind libertate maximă de acțiune intestinului gros. Se spune că majoritatea cancerelor de colon se dezvoltă în zona curburii și a încrețiturilor colonului, de aceea pentru a reduce și acest risc de cancer de colon să adoptăm poziția pe vine, adică poziția ghemuită, în timpul defecației. Deoarece toaleta turcească lipsește astăzi din cele mai multe locuințe, este simplu și practic să păstrăm în baia noastră un vas de plastic, scund, deasupra căruia să ne plasăm în poziție ghemuită în timpul defecației, fără să atingem vasul.  În felul acesta oferim libertate maximă de acțiune intestinului gros și îl ajutăm să se golească cât mai complet. De fapt oamenii din zonele mai primitive nu au toalete, ci elimină întotdeauna în poziția ghemuită. În încheiere vă sugerez să continuaţi să vă documentaţi în domeniul menţinerii şi restabilirii sănătăţii!

 

Vă doresc succes în străduința obținerii unei sănătăți mai bune!

 

 

 

 

 

Adrese virtuale ale unor clinici de post (îmi pare rău, toate aceste adrese sunt din SUA)

 

treeoflife.nu

regencyhealthspa.com

hacres.com

annwigmore.com

wecarespa.com

healthpromoting.com

hippocratesinst.com

tanglewoodwellnesscenter.com

fasting.com     etc. 

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Arca lui Noe

ARCA LUI NOE

MIT SAU REALITATE?

Cap.1         Potopul

Cap. 2        Munţii Ararat şi arca

Cap. 3        Expediţii în secolul 19

Cap. 4        Expediţii în secolul 20

Încheiere

Cap. 1       

POTOPUL

Relatări despre potop

Cea mai cea mai cunoscută şi probabil cea mai veche relatare despre potop se găseşte în Genesa. Genesa a fost scrisă cu circa 1500 de ani înainte de Hristos. Caracteristicile acestui extrardinar fenomen extrase din relatarea Genesei sunt următoarele:

– sursele de apă ale potopului, două la număr, au fost: „izvoarele Adâncului”, adică ape provenind de jos şi „stăvilarele cerurilor” adică ape provenind de sus;

– potopul a cuprins întreg globul pământesc;

– durata ploii torenţiale a fost de 40 de zile;

– menţinerea apelor la nivel ridicat şi implicit timpul de plutire a corabiei a fost de 150 zile;

– nivelul apei s-a ridicat deasupra tuturor munţilor;

– şederea în corabie a lui Noe şi a familiei sale a fost de un an şi 10 zile;

– numărul persoanelor salvate de la înec a fost de opt.

Conform cronologiei Vechiului Testament potopul a avut loc în urmă cu 4500-5000 de ani. Există de asemenea referiri scurte la potop în Evanghelii. Isus Hristos a vorbit despre potop. Unul din aceste pasaje este în Evanghelia după Matei 24:37-39. Este important să observăm că Isus s-a referit la potop ca la un fapt istoric, pe deplin aceptat, şi nu a recurs la argumente care să sprijine potopul. Dintre apostolii lui Isus, Petru a fost acela care s-a referit la potop, în cele două epistole ale sale. Referirile sunt directe, lăsându-ne să înţelegem că evenimentul era pe deplin cunoscut şi acceptat de cititori.

Un loc aparte în relatările despre potop îl ocupă scrierile asiro-babiloniene. Săpăturile arheologice din secolul al XIX-lea din Orientul Mijlociu, au scos la iveală mii de tăbliţe de lut, scrise cu caractere cuneiforme. A fost descoperită biblioteca regelui asirian Asurbanipal de la Ninive. Asurbanipal (669-626 î.Hr.) a fost mai mult om de ştiinţă decât om al armelor. Tăbliţe apartinând bibliotecii sale au fost duse la British Museum în  Londra. Acolo George Smith a fost acela care a descifrat scrierea cuneiformă. El a descoperit că tăbliţele  din posesia muzeului conţin relatarea parţială a potopului. George Smith a fost trimis laMosul în Irakul de azi ca sa caute „acul in carul cu fin” adică restul tăbliţelor referitoare la potop. Căutarea a avut succes, tăbliţele lipsă fiind descoperite. S-a stabilit că relatarea despre potop era doar o parte dintr-o operă mai întinsă intitulată Epopeea lui Ghilgameş. Există şi o altă relatare asiro-babiloniană despre potop, intitulată Epopeea lui Atrahasis, similară cu cea a lui Ghilgameş.

Unul din istoricii antici, Berosos, un preot babilonian care a trăit pe la 300 î.Hr, a scris o istorie a Babilonului si Asiriei care s-a pierdut şi este cunoscută doar din citatele extrase din ea de Eusebiu din Cezareea, care a trăit în secolul al 4-lea d. Hr. În lucrarea sa, Berosos, descrie potopul, descriere care este foarte apropiată de relatarea Genesei.

Există apoi, în mod interesant, un număr mare de tradiţii cu privire la potop, la diverse popoare. De altfel un eveniment de o asemenea amploare, nu putea să nu rămână încrustat în conştiinta popoarelor. Se apreciază că numărul tradiţiilor independente, referitoare la potop, este de ordinul zecilor. Cele mai izbitoare legende asiatice cu privire la potop, sunt cele chinezeşti. O traditie din China interioară spune că toţi chinezii sunt descendenţi ai lui „Nu-wah”, un strămoş care a supravietuit potopului. Zend-Avesta cartea sfântă a perşilor cuprinde o relatare a potopului. Vechile scrieri indiene descriu şi ele potopul. In Europa există tradiţii ale potopului la greci, latini, galezi, islandezi, lituanieni, finlandezi. Eschimoşii din Alaska au propria lor traditie cu privire la potop. În America de nord sau descoperit printre indieni mai multe relatări despre potop, pe care localnicii le aveau cu mult înainte de contactul cu europenii. Alte tradiţii provin din Egipt, America Centrală, America de Sud, Oceania.

Ideea potopului pare să fi existat mai mult în conştiinţa anticilor decât în conştiinţa omului modern. Lucrul acesta este natural. Anticii s-au aflat în timp mai aproape de eveniment si este rezonabil sa considerăm ca au avut surse de informare cu  privire la potop mai bune decit noi, unele dintre ele nemaifiind disponibile astăzi.

Învăţatul evreu Philo, născut pe la 15 î.Hr., în lucrarea sa Despre Avraam scrie următoarele: „Marele ocean s-a ridicat la o inălţime la care nu fusese niciodată şi s-a năpustit deodată peste insule şi continente. Izvoarele, râurile şi cascadele şi-au contopit şuvoaiele în mod confuz şi au contribuit la ridicarea apelor. Nici aerul n-a fost mai liniştit. Nori denşi şi continui au acoperit totul cu neîntrerupte torente de ploaie; astfel că se părea că toate elementele universului s-au transformat în apă, pînă când masa fluidă acumulîndu-se de sus şi de jos, a acoperit şi a făcut să dispară nu numai câmpiile ci şi vârfurile muntilor. Toate părţile pământului s-au scufundat sub apă, iar întregul sistem al lumii a fost mutilat şi deformat de gigantica amputaţie.”

Tertulian (155-222dHr.) scriitor şi apologet creştin, descrie în pamfletul intitulat Despre Pallium schimbarea  înfăţisării acestei lumi. El a spus că nu numai îmbrăcămintea şi obiceiurile oamenilor se schimbă, ci chiar şi înfăţişarea pământului. Potopul a fost acela care a oferit această ocazie: „A fost un timp în care pămîntul întreg a suferit prin potop o schimbare, fiind invadat de multe ape. Pînă  in ziua de azi scoicile marine si coarnele gasteropozilor staţionează ca străine pe munţi, doritoare de a dovedi lui Plato că şi înălţimile au fost inundate. Dar, în afară de acestea, prin retragerea apelor, întregul pămînt a suferit o  transformare a formei sale.”

Să ne oprim puţin şi la Ioan Crisostom (345:; 407 d.Hr.) supranumit şi Ioan Gură de aur din cauza capacităţii sale oratorice deosebite, fost episcop de Constantinopol. El a spus: „Ascultaţi! Potopul a fost naufragiul comun al pămîntului locuit; au venit puhoaiele, abisul s-a deschis şi totul a fost apă; lucrurile vizibile s-au descompus in elementele lor; pământul nu s-a mai văzut, căci totul era apă. Dar, priviţi o minune!  Când pământul a fost distrus… Noe a a fost scutit de potop. El a privit pământul dezolat; el a privit mormântul agitat, lutul, mormânt comun pentru fiare şi oameni; cadavrele cailor, ale oamenilor şi a tuturor animalelor, înmormântate în acelaşi mormânt. El a privit acea tragedie. Toţi au murit …”

Ce indică scoarţa terestră?

Una din concluziile care se poate trage în urma  studierii straturilor scoarţei globului pământesc este aceea că aceasta a fost modelată în trecut de acţiunea apei. De fapt cartea Genesei indică două cazuri în care apele au acţionat asupra pământului. În primul rand ele au acţionat la creaţie (Gen. 1), iar în al doilea rând la potop (Gen. 7). Faptul care duce la concluzia acţiunii apei este natura sedimentară a multor straturi ale scoarţei. Se apreciază că mai mult de 75% din scoarţă este de natură sedimentară. Straturi sedimentare se găsesc în toate continentele, grosimile lor fiind diferite. Cel mai profund depozit sedimentar se află în India, având peste20 km adâncime.

Apoi, aspectul stratificat al scoarţei, existent în multe locuri, poate fi un indiciu al acţiunii apei şi anume al acţiunii valurilor successive de apă provenind din direcţii diferite. Se stie că apa în mişcare produce un însemnat lucru mecanic. De exemplu mareele şi valurile erodează puternic ţărmul şi transportă aluviunile. Există straturi alternante de 2 materiale diferite (de ex. cărbune şi lut) suprapuse unele peste altele. Existenţa acestor straturi suprapuse presupune acţiunea succesivă a valurilor de apă, venind din direcţii diferite, ce au depus succesiv cele 2 materiale, strat peste strat. Se consideră că prin retragerea unui val s-a produs sedimentarea materialelor, urmând apoi acţiunea altui val provenind din altă direcţie. Există însă straturi suprapuse compuse din mai multe materiale ca: lut, nisip, balast, piatră, cărbune. Acestea presupun acţiunea succesivă a valurilor de apă provenind din mai multe direcţii, considerându-se că după fiecare val a existat timp suficient pentru sedimentarea materialelor aduse de valul respectiv. Activitatea geologică intensă care probabil a existat în timpul potopului poate explica mişcarea maselor de apă.

Rămăşiţele plantelor şi animalelor

Învelişul globului pământesc conţine un număr impresionant de rămăşiţe ale plantelor şi animalelor de mare şi de uscat care au trăit în trecut. Aceste rămăşiţe se găsesc sub formă de oase, părţi de schelete, schelete întregi, sau chiar – în cazuri rare – cadrave întregi de animale care s-au păstrat foarte bine. O a doua categorie e rămăşiţe o constituie fosilele. Acestea sunt rămăşiţele pietrificate ale animalelor şi plantelor de odinioară. Fosilele şi rămăşiţele nefosilizate se găsesc pest tot. Nu există continent sau ţară în care acestea să nu fi fost descoperite. În unele locuri există adevărate depozite de rămăşiţe – în cea mai mare parte oase – conţinând mii sau chiar milioane de bucăţi.

Pentru ca aceste rămăşiţe să se păstreze un timp îndelungat a fost necesar un proces rapid de transport şi înmormântare, pentru a se evita degradarea. Scheletele rămase la suprafaţa solului s-ar fi descompus, însă o înmormântare rapidă a făcut ca ele să fie protejate de acţiunea aerului şi a bacteriilor şi astfel să se păstreze un timp îndelungat. Posibilele activităţi geologice din timpul potopului corespund acestor cerinţe.

Starea în care se găsesc unele din aceste fosile este grăitoare. Milioane de peşti fosilizaţi se găsesc în roci de natură sedimentară. Evidenţele indică o moarte rapidă şi violentă. Corpul lor este contorsionat, în multe cazuri coada fiind curbată înspre cap. Aripioarele sunt deschise la maximum ca la peştii care mor în convulsii. În condiţii normale, peştii care mor, plutesc pe apă şi sunt devoraţi de alţi peşti. Rămăşiţele creaturilor din trecut se gasesc în diverse straturi ale globului pământesc. Nu doar straturile moi conţin aceste rămăşiţe, ci chiar şi piatra cea mai dură, fiind astfel obligaţi să tragem concluzia că piatra respectivă nu a fost întotdeauna piatră, ci a fost un material moale care a suferit transformări în urma cărora a ajuns la starea de azi. Probabil că acest lucru este posibil sub acţiunea unor energii înalte. De ex. în 1973 în Canada un fir al unei linii electrice de înaltă tensiune s-a rupt şi a căzut la pământ. Ca urmare rădăcinile copacilor din apropiere s-au pietrificat sub acţiunea energiei înalte. În general se poate spune că, cu cât stratul este mai dur, cu atât rămăşiţele sunt pastrate mai bine. Chiar şi blocurile piramidelor egiptene – considerate a fi printre cele mai vechi construcţii din lume – conţin fosile marine din abundenţă. Acelaşi tip de fosile se găsesc în rocile din vecinătatea lor.

Foarte interesant este faptul că fosilele se găsesc la toate nivelele de altitudine. Le găsim la nivelul obişnuit, dar şi în adâncimea mărilor.Cel mai surprinzător este faptul că fosile de animale marine se găsesc şi în munţi, la diverse altitudini, inclusive pe crestele cele mai înalte din lume: în Alpi, în Hymalaia sau în munţii Stâncoşi. Se indică asftel faptul că nivelul apei s-a ridicat la înălţimi impresionante, chiar dacă în momentul de faţă pare a fi dificil de explicat de unde a provenit imensa cantitate de apă. Nu este complet exclusă ideea că marile înălţimi muntoase s-au format după potop.

Au fost avansate diferite teorii cu privire la potop. Unele spun că nu a existat un potop, altele acceptă ideea unui potop parţial. Însă faptul că un număr atât de mare de rămăşiţe ale creaturilor trecute se găsesc pe toată suprafaţa globului, ne determină să acceptăm ideea potopului universal. Potopul lui Noe a fost cea mai mare catastrofă pe care pământul a cunoscut-o vreodată. Întreaga suprafaţă a pământului a fost supusă unor forţe devastatoare. Agentul activ principal a fost apa. Cantităţi imense de apă – şi probabil şi alte forţe – au acţionat asupra globului pământesc aducându-l la starea de astăzi.

Antica relatare biblică despre extraordinara calamitate care s-a abătut asupra pământului îşi pierde caracterul arhaic şi cadrul strict religios, atunci când ni se aduc la cunoştinţă numeroasele evidenţe existente în natură în sprijinul unui asemenea eveniment. Aceste evidenţe sunt la îndemână, prin studierea literaturii geologice şi prin vizitarea muzeelor şi a şantierelor de cercetări geologice.

Zona nordică

Un puternic argument în favoarea potopului îl constituie felul în care sunt înmormântate rămăşiţele animalelor în Siberia, Alaska şi insulele Oceanului Îngheţat de Nord. Vastitatea depozitelor de oase şi schelete de mamuţi şi alte animale înmormântate acolo întrece orice descriere. Există milioane de rămăşiţe a tot felul de animale îngropate în lut, nisip, balast, etc., pe întinsul îngheţat al Siberiei. Acest lucru este vizibil în special pe malurile fluviilor siberiene, dar şi pe ţărmul oceanului. Din acest punct de vedere fluviile Siberiei şi ţărmul oceanului sunt de o importanţă covârşitoare, căci fără eroziunea produsă de apele lor, înspăimântătoarele secrete ale solului siberian ar fi putut rămâne ascunse.

Solul Siberiei este acoperit aproape tot timpul anului de zapadă şi gheaţă. Vegetaţia este aproape inexistentă. Nu cresc copaci. Şi totuşi acel sol conţine atâtea resturi ale unor animale care au trăit odată. Oase de elefanţi, rinoceri, bizoni, vite, cai, oi, se găsesc în cantităţi impresionante. Numărul animalelor înmormântate în Siberia este estimat la cinci milioane.

Însă interesul atinge apogeul când aflăm că acel vast deposit conţine în solul veşnic îngheţat, chiar şi animale întregi, complet congelate, păstrate foarte bine, de mii de ani. Acei mamuţi – animale asemănătoare cu elefanţii, dar puţin mai mari – au îngheţat cu iarba în gură. Iarba se găseşte în gura lor, precum şi în stomacul lor, în stare nedigerată, ceea ce arată că un cataclism de o mare rapiditate s-a abătut asupra lor. Carnea dezgheţată a acestor animale este bună pentru hrana urşilor şi lupilor. Asemenea fapte, aproape incredibile, sunt totuşi adevărate. Un asemenea mamut, recuperat în 1901, se află expus la muzeul dinPetersburg. Întregul ţărm nordic al Siberiei conţine oase de animale îngropate în sol. În orice loc în care gheaţa lipseşte, oasele sunt vizibile. Solul Siberiei este plan, râurile fiind singurele care au denivelat terenul, expunând straturile mai adânci. Cel mai mare fluviu al Siberiei, în apropierea Rusiei europene este Obi. El se află la est de Urali. În straturile parcurse de acest fluviu se găsesc oase de elefanţi în mare abundenţă. Alt fluviu este Enisei. În straturile aflate de-a lungul acestui fluviu se găsesc o mulţime de oase de mamut, care cad din faleză, se descompun şi formează cleiul de oase. Înspre Alaska se află fluviul Lena, care are un debit considerabil şi o lungime de peste 3000 km. Localnicii din zona acestui fluviu şi-au câştigat existenţa călătorind în bărci pe fluviu şi adunând colţi de fildeş care ieşeau din faleză pe malurile fluviului, sau se aflau căzuţi la marginea apei. Un afluent al Lenei este Vilui, la locul lor de confluenţă găsindu-se un mare număr de dinţi şi colţi de elefant, rinocer şi alte creaturi. La vărsarea Lenei în ocean se găseşte o mare îngrămădire de oase purtate de fluviu până acolo. S-ar putea ca în viitor, din cauza extinderii civilizaţiei, elefanţii să dispară cu totul din Africa şi atunci singura sursă de fildeş animal va rămâne Siberia.

În insulele Oceanului Îngheţat de Nord, situaţia este aceeaşi ca în Siberia. Un călător care a vizitat una din acele insule, a spus că numărul elefanţilor îngropaţi în pământ este aşa de mare, încât călătorind pe o distanţă de 1 km. a dat peste 10 colţi de elefant care ieşeau din pământ. Tot teritoriul insulei este în această stare. Nivelul solului este aproape acelaşi cu nivelul mării, iar când furtuna face ca apele mării să spele insula şi să îndepărteze o parte din solul ei, noi oase sunt scoase la iveală. Solul insulei Ursului este compus din nisip, gheaţă şi oase de mamut, însă oasele sunt în proporţie mai mare decât nisipul şi gheaţa.

În Alaska s-au găsit de asemenea cantităţi mari de schelete bine păstrate de lei, elefanţi, mastodonţi, cai, urşi, bizoni şi rozătoare. Ca şi în Siberia rămăşiţele sunt expuse pe malurile râurilor, ori au fost descoperite de mineri şi geologi care au excavat solul Alaskăi în căutare de aur şi alte resurse.

Oase şi schelete de elefanţi, rinoceri şi alte animale, nu se găsesc numai în Siberia şi Alaska ci peste tot globul pământesc. Le găsim în Italia, Anglia, Belgia, Grecia, Algeria, S.U.A., India, România, etc.

Se pune însă întrebarea: De unde provin rămăşiţele în număr atât de mare ale vieţuitoarelor de odinioară şi cum au fost ele înmormântate în lut, nisip sau balast? Moartea naturală datorată îmbătrânirii, moartea cauzată de boli sau lipsa de hrană, sau devorarea animalelor de către alte animale, sunt excluse deoarece în aceste cazuri rămăşiţele ar fi rămas la suprafaţa solului şi ar fi putrezit de mult. Singura explicaţie rezonabilă pentru situaţia din zona nordică, este acţiunea apei. Apa a fost aceea care a înecat animalele şi apoi tot ea a dus la vale cantităţi impresionante de lut, nisip, balast şi le-a înmormântat. Un alt agent mai violent decât apa ar fi distrus scheletele, care , de altfel, s-au păstrat, în parte, până în ziua de astăzi.

Faptul că zona nordică este mult mai bogată în rămăşiţe decât alte zone poate fi explicat în felul următor: absenţa aproape totală în zona nordică a ploii şi zăpezii, a făcut să lipsească procesul de eroziune, care în alte locuri a putut să îndepărteze straturile superioare în care au fost înmormântate animalele. Un alt factor care a contribuit la păstrarea rămăşiţelor este îngheţul permanent. Datorită temperaturii scăzute, procesul de putrefacţie nu a putut avea loc, bacteriile nefiind active la temperatură scăzută. Un cadavru înmormântat în partea de nord a Siberiei, se va păstra intact, nesuferind nici o degradare, perioade îndelungate de timp.

Concepţiile unor savanţi moderni

Să trecem mai departe şi să examinăm părerile unor geologi. Un geolog timpuriu, adept al teoriei potopului, ale cărui vederi au ajuns până la noi, a fost Nicolaus Steno (1638-1686). A fost un savant distins în anatomie şi geologie. A observat cu precizie condiţiile naturale, făcând deducţii sănătoase. Acest lucru arată capacitatea intelectuală a lui Steno, care – în urma studiilor întreprinse pe teren – l-au dus la concluzia unei trecute catastrofe universale, având la bază acţiunea apei. El a studiat mai mult terenul Italiei, unde a locuit. A observat că suprafaţa pământului este alcătuită din straturi. Straturile se prezintă ca şi cum ar fi depuse de valuri de apă nămoloasă. Următoarele observaţii l-au făcut să tragă aceste concluzii:

-micile particule ale materialelor din straturi nu puteau ajunge la starea actuală, fără a fi amestecate cu lichid pentru ca apoi să se depună sub acţiune greutăţii proprii;

-corpurile mai mari din straturi urmează – ca regulă generală – legea gravitaţiei, adică corpurile mai grele se află mai jos;

-particulele mai mici se potrivesc bine corpurilor mai mari din straturi; au umplut golurile, chiar si cele mai mici.

Steno a observat că diferitele straturi au fost depuse în momente diferite, adică straturile de la fund au fost depozitate întâi, iar cele de deasupra, mai târziu. Acest lucru s-a realizat prin valuri diferite, care au venit din direcţii diferite, la momente diferite. El a căutat stăruitor, rămăşiţe de plante şi animale pe terenul Italiei, şi a găsit animale marine, peşti şi oase de animale şi a susţinut că acestea erau rămăşiţe ale organismelor înmormântate de potop. El a crezut că rocile munţilor înalţi sunt lipsite de fosile. Astăzi se ştie că – în acest caz – Steno a greşit; cele mai înalte piscuri din lume conţin fosile. Unii din contemporanii lui Steno au spus că rămăşiţele nu pot fi păstrate aşa de mult în pământ. Pe timpul acela se credea că fosilele sunt ciudăţenii ale naturii. Steno a răspuns că totul depinde de condiţiile de păstrare ale rămăşiţelor. Dacă ele au fost incluse într-un sediment potrivit şi ferite de eroziune, se pot păstra un timp îndelungat. Pentru aceasta el a oferit următoarea explicaţie: există astăzi vechi construcţii de piatră ca de ex. fundaţia oraşului Volterra, care este mai veche decât a Romei. Dacă extragem pietre din fundaţia acestui oraş şi le studiem, găsim în ele fosile. Însă aceste fosile existau în piatră în urmă cu câteva mii de ani când piatra a fost aşezată acolo de mâna omenească. Iată că ele s-au păstrat acolo până în ziua de azi, dovedind posibilitatea păstrării îndelungate.

John Woodward a fost un distins profesor de medicină la Cambridge şi prieten apropiat al lui Isaac Newton. De fapt cei doi savanţi sunt înmormântaţi unul lângă altul în catedrala Westminster. El a fost cel mai mare geolog al timpului său. Lucrarea sa principală se intitulează Eseu al teoriei naturale a pământului. De asemenea este autor al lucrării Istoria fosilelor. El a colocţionat multe fosile, colecţia sa constituind nucleul muzeului Woodward de la Universitatea Cambridge. Woodward şi-a format convingerile prin studierea solului Angliei, ajungând la concluzia că potopul a avut o mare influenţă asupra scoarţei pământului. El a ajuns la următoarele concluzii:

-scoarţa terestră este compusă din straturi aşezate unul peste altul, acestea fiind formate din sedimente căzute succesiv în apă. Straturile cele mai adînci sunt cele mai groase, iar cele de deasupra sunt mai subţiri;

-există cochilii marine, dinţi şi oase de peşti conţinute în diferitele straturi, nu numai în cele moi, ci chiar şi în piatra dură;

-vieţuitoarele marine se găsesc chiar şi în fundul celor mai adânci mine, dar şi în vârful munţilor cei mai înalţi, în cantităţi impresionante;

-există rămăşiţe conţinute în straturi care nu sunt produsul mărilor învecinate, ci a unor mări distanţate.

Adesea se găsesc în adâncimile pământului rămăşiţe ale unor fiinţe care nu trăiesc pe nici o coastă, considerându-se că ele trăiesc doar în adâncimile oceanelor. În toate părţile globului pământesc, inclusiv în ţări depărtate de ţărm, găsim straturi ce conţin resturi de animale marine;

-există impresia că pe tot pământul lucrurile au fost aduse la această stare în acelaşi timp

-se găsesc în straturi oase, dinţi şi schelete de animale de uscat care adesea nu trăiesc în locul unde li se descoperă rămăşiţele

-găsim în straturi, inclusiv în cele dure, frunze, ramuri sau chiar copaci întregi. Multe plante din straturi pot creşte în prezent doar în condiţii climatice complet diferite de acelea ale locurilor în care se găsesc ele acum. De ex. găsim fosile de ferigi în straturile reci nordice, feriga neexistând acum în acea zonă. Un mar număr de copaci, uneori foarte mari, sunt îngropaţi în părţile nordice, îngheţate ale globului, unde azi există doar o vegetaţie pitică, săracă.

Woodward a fost acela care a convins oamenii că fosilele sunt rămăşiţe ale unor fiinţe vii, căci până la el mulţi credeau că fosilele sunt maniestări ciudate ale naturii. Căutând să dea o explicaţie stării actuale a pământului, el a considerat că în timpul potopului rămăşiţele plantelor şi animalelor au fost purtate de apele potopului constituind o masă confuză care apoi s-a depus la fund. Materia depusă prin forţa gravitaţiei a format straturile existente de piatră, marmură, cărbune, nisip, lut, etc. La început straturile au fost drepte, paralele, orizontale şi neîntrerupte. După un timp s-a produs o schimbare, în unele părţi ale globului straturile s-au ridicat, iar în altele au coborât. De asemenea Woodward a dat o descriere a pământului antedeluvian. El a spus că acel pământ a fost mult mai roditor decât acesta de astăzi. Stratul exterior a fost alcătuit dintr-o materie potrivită pentru producerea hranei, plantele au avut condiţii de vegetaţie mult mai bune, a existat hrană vegetală din abundenţă, iar pământul a necesitat îngrijire mai puţină sau deloc.

Un alt apărător al teoriei potopului a fost William Whiston, profesor la Cambridge. Lucrarea sa Noua teorie a pământului a fost publicată pentru prima dată în 1696. “Distrugerea pământului prin potop – a spus Whiston – este în acord cu Scriptura şi este evidentă, datorită marelui număr de cochilii marine şi a altor fiinţe înmormântate la potop.” Straturile scoarţei par să fi fost la început drepte, paralele şi continue. Se pare că o forţă le-a dislocat şi le-a modificat ulterior pe tot globul. Whiston a sugerat că potopul a fost produs prin trecerea pe lângă pământ, a unei mari comete, care a afectat pământul prin gravitaţia ei, cauzând ridicarea nivelului apelor din oceane, precum şi erupţia apei din interiorul pămîntului. De asemenea el a dat o descriere a pămîntului antedeluvian, care se aseamănă foarte mult cu descrierea dată de Woodward.

George McReady Price, geolog american, a trăit în secolul al XX-lea. A fost autor a numeroase lucrări de geologie, fiind adept al teoriei potopului. A emis printre altele următoarele idei:

-starea scoarţei pământului denotă că au avut loc atât mişcări regulate cât şi neregulate ale maselor de apă, ca fenomene însoţitoare ale potopului. Sunt situaţii numeroase în care straturi alternative sunt aşezate unul peste altul, de ex. argilă – calcar, argilă – calcar, etc. sau argilă – cărbune, argilă – cărbune, etc. ceea ce duce la presupunerea că valuri succesive de apă venind din direcţii diferite au acţionat alternativ;

-teoria potopului oferă o explicaţie rezonabilă pentru dispariţia completă a multor forme de viaţă, din locul în care acestea existaseră odată. Fosilele cailor, identici cu caii noştri de astăzi, există cu miile în depozitele din cele 2 Americi, începând cu Alaska şi terminând cu Patagonia. Şi totuşi nu s-a găsit nici un cal în America când invadatorii europeni au mers acolo. Mai departe, fosile de elefanţi, cămile, rinoceri, identice cu animalele cunoscute de noi astăzi, se găsesc în America, şi totuşi aceste animale nu trăiesc acum în America.

Cu privire la situaţia antedeluviană McReady Price a spus:   „În Genesa 2 se prezintă o adevărată geografie antedeluviană, complet diferită de cea de azi. Unele denumiri din acea geografie sunt identice cu denumiri din geografia postdeluviană din acelaşi motiv din care, multe denumiri din America sunt identice cu denumiri din Anglia, Scoţia sau Germania. Când supravieţuitorii potopului au plecat pe pământul devastat, au întâlnit o lume complet nouă, şi în mod natural ei au folosit denumiri pe care le-au adus cu ei din lumea anterioară. Însă detaliile celor 2 geografii sunt complet diferite”.

Acestea sunt opiniile unor oameni care au fost adepţi ai teoriei potopului.

Ziua morţilor şi Anul nou

Am văzut că potopul este susţinut de cultura diverselor popoare. Sărbătoarea denumită Ziua morţilor sau Ziua tuturor sfinţilor, precum şi timpul la care unele popoare au sărbătorit în trecut Anul nou, ar putea fi 2 elemente suplimentare legate de îndepărtatul eveniment. Se stie că Ziua morţilor nu provine nicidecum din mediul creştin, ci a fost preluată ulterior de creştini. Conform celor relatate în Genesa 7, Noe a intrat în arcă în ziua a 17- a a lunii a doua şi a părăsit arca în ziua a 27-a a lunii a doua a anului următor, deci a stat în corabie un an şi 10 zile. S-a emis ideea că cele două evenimente, intrarea şi ieşirea din arcă, au avut loc în jurul datei actuale de 1 noiembrie. Astfel se consideră că vechea lume a pierit în noiembrie şi o lume nouă a început în noiembrie următor. Aceste date au rămas înscrise în conştiinţa supravieţuitorilor într-un mod de necombătut. Acela a fost timpul în care toţi oamenii au murit, iar cei puţini rămaşi în viaţă şi-au amintit mereu, la trecerea fiecărui an, de marele cataclism, luând astfel naştere o comemorare în amintirea morţii tuturor oamenilor, comemorare care ulterior a devenit ziua morţilor. Obiceiul de a duce flori la morminte în noiembrie, se găseşte în diverse locuri: în Europa, America de sud, Polinezia, Mexic, Mesopotamia, India. Doar un eveniment extraordinar ca potopul a putut aşeza în conştiinţa oamenilor ideea morţii generale.

Apoi pentru multe popoare Anul nou a fost în noiembrie. În India antică, Persia antică, Peru, Anul nou a fost în noiembrie. Celţii şi alte triburi înrudite cu ei au avut Anul nou în noiembrie. Locuitorii din Insula Omului (lângă Anglia) au sărbătorit Anul nou în noiembrie până recent. Însă nu există nici un eveniment astronomic care să justifice aşezarea respectivă a Anului nou şi e posibil ca potopul să se afle la baza stabilirii Anului nou în luna respectivă.

Schimbarea concepţiei

În tot timpul sec. al 18-lea şi în prima parte a sec. al 19-lea un mare număr de savanţi şi teologi au produs lucrări în favoarea teoriei geologice a potopului. Faptul că potopul a fost universal şi responsabil pentru formaţiile geologice majore ale globului, a fost acceptat aproape unanim. Teoria potopului a fost propagată în învăţământ până în jurul anului 1850, deoarece învăţământul se afla în mâinile oamenilor care credeau în Dumnezeu şi în Biblie. Ei nu au ezitat să înveţe şi pe alţii la fel.

Însă, prima jumătate a sec. al 19-lea a marcat trecerea de la teoria geologică a potopului la teoria geologică a perioadelor foarte lungi, erele geologice şi puţin mai târziu la teoria evoluţiei organice a lui Charles Darwin. Oponenţii potopului nu puteau concepe faptul că a existat un asemenea cataclism şi că el, sau numai el, ar fi responsabil de starea actuală a scoarţei pământului.

Situaţia a evoluat aproximativ în felul următor. Georges Cuvier (1769-1832) savant cu mare reputaţie şi profesor la Paris, a fost acela care a lansat teoria catastrofelor succesive. El nu a respins potopul, dar a spus că au existat o serie de catastrofe uriaşe, separate de mari intervale de timp, care au avut loc înainte de crearea omului. El a apreciat că ultima catastrofă apoasă a fost potopul lui Noe. Această teorie a devenit foarte populară în Europa occidentală şi a cucerit gândirea multor savanţi. Ea a îndepărtat gândirea oamenilor de Biblie, într-o anumită măsură, făcând loc pentru alte concepţii, mai îndepărtate de Biblie.

Alcide d’Orbigni (1802-1857), succesorul lui Cuvier, a continuat gândirea acestuia şi a spus că după fiecare catastrofă a urmat o nouă creare a vieţii animale.

Încă în 1814 pe când teoria lui Cuvier se propaga în Anglia, Thomas Chalmers a forţat textul biblic şi a găsit loc între Genesa 1:1 şi Genesa 1:2 pentru presupusa succesiune de catastrofe preadamice şi a popularizat astfel faimoasa teorie a “golului”.

William Buckland, contemporan al lui Cuvier şi profesor de geologie la Oxford, a fost şi el de părere că au existat mai multe catastrofe succesive, ultima fiind potopul noahic.

Charles Lyell (1797-1875) care nici măcar nu a fost geolog de profesie, ci avocat, autorul faimoasei lucrări Principiile geologiei (1830) a fost adeptul teoriei schimbărilor geologice lente. El a preluat această teorie de la James Hutton, un geolog scoţian de la sfârşitul sec. al 18-lea. Ea spune că procesele geologice lente care operează în prezent pe pământ, au acţionat mereu în trecut, perioade extrem de îndelungate de timp. Cu alte cuvinte, cheia pentru înţelegerea trecutului geologic al pământului, este prezentul. Lyell s-a opus ideii de a lua în considerare faptul că forţe inexistente astăzi puteau acţiona în trecut. Conform acestei teorii s-a presupus că vârsta pământului este de miliarde de ani. Astfel realizarea principală a lui Lyell a fost introducerea conceptului perioadelor îndelungate, erele geologice.

Bazându-se pe acest concept şi recunoscând meritul lui Lyell, Charles Darwin a creat teoria evoluţiei organice, publicând în 1859 Originea speciilor. Însuşi Darwin a scris că acela care nu admite conceptul erelor geologice vaste ale lui Lyell, poate închide imediat cartea sa. Prin teoria lui Darwin se oferea, în cadrul erelor geologice, o anumită explicaţie pentru existenţa vieţii pe pământ, explicaţie care mai târziu a exclus necesitatea existenţei lui Dumnezeu.

Teoria proceselor geologice lente a lui Lyell şi teoria evoluţionistă a lui Darwin, s-au dovedit satisfăcătoare pentru mulţi oameni. Conceptul Creatorului şi Biblia nu mai erau necesare. Concepţia ateistă despre lume şi viaţă a devenit predominantă. Ateismul s-a răspândit cu repeziciune.La catedrele marilor universităţi, profesorii atei i-au înlocuit pe cei credincioşi. Generaţii întregi au fost educate în spiritul ateu, fără a fi conştiente că bazele ştiinţifice pentru uniformitarianism (teoria perioadelor lungi) şi evoluţionism lipseau.

Teologii acelei perioade au trecut la denunţarea vechii teorii geologice a potopului, demascându-şi astfel slăbiciunea. Ei au încercat să armonizeze Biblia cu spusele ştiinţei momentului, în dorinţa de a-şi păstra suportul ambelor părţi. Nu părăseau complet Biblia, dar pe de altă parte căutau să aibe şi suportul ştiiinţei. Astel s-a emis părerea că zilele din Gen. 1 sunt „ere geologice” de milioane de ani. Textul biblic însă, nu sugerează acest lucru. Bazându-se pe teoria uniformităţii proceselor geologice, geologii moderni au nevoie de milioane sau chiar miliarde de ani pentru a explica starea actuală a scoarţei globului. Descoperind un schelet în sol la adâncimea de 10 metri şi considerând că praful s-a depus peste acest schelet în ritmul de azi, avem nevoie de perioade îndelungate pentru a ajunge la o înălţime a stratului de10 m. Dar dacă considerăm că scheletul a fost înmormântat de forţele care au acţionat la potop, avem nevoie de un timp foarte scurt. Ideea înmormântării momentane este mai acceptabilă, deoarece o asemenea acţiune oferă protecţie şi explică rezonabil păstrarea îndelungată. Neprotejarea imediată a unui cadavru sau schelet duce la descompunerea lui.

Forţe puternice au putut realiza în timpi foarte scurţi, ceea ce alte forţe ar fi realizat în perioade foarte lungi. Pământul nu arată a fi o planetă bătrână. Vârfurile multor munţi sunt ascuţite. Aceasta denotă tinereţe. Perioadele lungi le-ar fi tocit. Există aşadar o Biblie geologică care vorbeşte despre aceeaşi catastrofă ca şi Biblia scrisă: potopul universal.

Cap. 2

 

MUNŢII ARARAT ŞI ARCA

Masivul muntos Ararat se află în Turcia, la extremitatea răsăriteană a ţării, foarte aproape de punctul de confluenţă a graniţelor Turciei, Armeniei şi Iranului. Araratul este considerat ca făcând parte din lanţul Taurus, care la rândul lui face parte din Munţii Caucaz. Denumirea Ararat a fost dată în antichitate întregii zone înconjurătoare a masivului, astfel că ţara Ararat amintită în Vechiul Testament în 2 Împ. 19:37 şi Ier. 51:27 este una şi aceeaşi cu Armenia. În regiunea masivului Ararat, a înflorit în antichitate, între 1300-700 î. Hr., regatul Urartu, o parte din secretele lui fiind deja descoperite de arheologi. Odată cu trecerea timpului denumirea Ararat s-a limitat doar la masivul muntos. În textul ebraic original al VT, Ararat apare ca „rrt” fiind transcris în trecut ca Urartu, iar mai recent Ararat.

Araratul acopere o arie de circa 800kmp (40 km lungime şi 20 km lăţime). Masivul are 2 vârfuri, ambele dificil de escaladat: Araratul mare, având5165 m înălţime şi Araratul mic având 3900 m înălţime. Bazele acestor 2 munţi se află la circa11 km distanţă una de alta, iar la locul de întâlnire altitudinea este circa 2700 m. Araratul este numit de către localnici Aghri Dagh. Araratul mare este numit Buyuk Aghri Dagh, iar Araratul mic este numit Kucuk Aghri Dagh. Araratul este un munte vulcanic, însă deosebit. Nu există crater în  vârf, însă există cratere pe pantele laterale. Un mic platou orizontal, uşor concav, se află în vârful Araratului mare. El are formă triunghiulară şi o suprafaţă de circa un hectar. În jurul masivului Ararat se află 3 mari lacuri: lacul Van în Turcia, lacul Sevang în Armenia şi lacul Urmia în Iran. De asemenea să observăm faptul că acest masiv este aşezat la jumătatea distanţei dintre Marea Neagră şi Marea Caspică.

Pornind de la bază spre vârf, deosebim 4 zone de culoare:

-prima este zona cenuşie, formată din nisip amestecat cu cenuşă vulcanică

-a doua este zona verde cu iarbă, care sub arşiţa verii devine gălbuie

-a treia este zona neagră a rocilor bazaltice

-a patra este zona albă a zăpezilor şi gheţurilor permanente. Zona a patra este de la 4000 m în sus. Grosimea gheţii la vârf este apreciată la 50 m. Zonele joase au mesteceni, iar cele mijlocii, până la 3000 m, au păşuni.

Multe tradiţii ale popoarelor antice din vecinătate, au considerat Araratul ca fiind centrul lumii şi l-au denumit mama lumii! Altele l-au denumit muntele răului sau muntele durerii. Se consideră că acolo s-a format prima civilizaţie, şi că probabil că în viitor, cele mai mari descoperiri arheologice vor fi făcute acolo. Caracteristica izbitoare a masivului este aparenta izolare, care conferă celor 2 conuri nota de măreţie. Cei 2 munţi apar singuratici, alte vârfuri mai însemnate aflându-se la distanţe apreciabile. Diferenţa de altitudine între munte şi câmpia înconjurătoare este de circa 4300 m, mai mare decât în cazul Everestului.

Ascensiunea pe munte este foarte dificilă. Mulţi din cei care au încercat să urce pe munte, au trebuit să facă cale întoarsă, înainte de a ajunge la nivelele superioare. Efortul fizic necesar este imens. Pregătirea prealabilă a celui care doreşte să facă ascensiunea trebuie să fie foarte bună, rezistenţa fizică la fel, iar echipamentul tehnic corespunzător. Dificultăţi multiple se găsesc în calea alpinistului: insuficienţa oxigenului datorată altitudinii; furtunile zilnice de zăpadă, întâlnite de la 4000 m în sus; temperatura foarte scăzută; grohotişul care face uneori ca alpinistul să facă 3 paşi înainte şi 2 înapoi; stâncile care se rostogolesc la vale şi care pot fi urnite foarte uşor din loc, chiar şi de vânt, şi care se rostogolesc cu viteză mare; aspectul deosebit al muntelui, dat de natura sa vulcanică, sutele de fisuri şi crevase, unele cu adâncimi până la 30 m, vizibile doar în ultima clipă, sau chiar după aceea; avalanşele uriaşe de zăpadă, care pot fi urnite din loc chiar şi de conversaţia dintre alpinişti. Mulţi cercetători pasionaţi au suferit fracturi sau alte accidente, în timpul ascensiunii, iar alţii au plătit cu viaţa, dorinţa lor de a cuceri Araratul. Christopher Trease a încercat în 1965 să urce singur pe Ararat, fără a lua cu sine crampoane şi toporişcă. El nu s-a întors înapoi niciodată. Anul urmator, o expediţie a plecat să-i caute trupul, dar nu l-a găsit. John Libi, un pasionat explorator al Araratului, a fost martor în 1967 la moartea unui alpinist belgian, care a alunecat 100 de metri. Alpinistul belgian făcea parte dintr-o expediţie care s-a asociat cu expediţia lui John Libi. Moartea alpinistului, a dus la încetarea expediţiei.

Araratul este un munte cu totul lipsit de copaci la nivelele medii şi superioare. Cei care urcă pe munte, nu găsesc nici un copac pentru adăpost sau pentru focuri de tăbără. Cu excepţia câtorva lacuri, pe munte nu se găseşte apă de băut, căci apa provenită din topirea zăpezii, pătrunde printre rocile poroase,formând curenţi subterani. Animale sălbatice ca: urşi, lupi şi şerpi veninoşi duc la creşterea gradului de pericol la care sunt expuşi alpiniştii.

Mulţi cercetători apreciază că, datorită marii cantităţi de roci poroase, puţin fixate, existente pe munte, natura lui nu poate fi decât vulcanică. Totuşi aspectul poros al rocilor nu se întâlneşte pe toţi versanţii muntelui. Este stabilit cu certitudine, faptul ea faţa de nord-est, este munte original din rocă granitică.

Locuitorii din jurul Araratului sunt kurzi. Ei se ocupă cu păstoritul, la fel ca şi strămoşii lor care s-au aflat acolo de la începutul istoriei. Ei sunt de obicei, păstori nomazi, locuind în corturi şi păscându-şi turmele pe-coastele ample ale muntelui. Sunt singurii carora guvernul turc le permite să locuiască şi să se deplaseze liberi în zonă. Araratul se afla la confluenta a trei graniţe şi constituie o zonă militară cu restricţii de circulatie, accesul fiind permis numai cu autorizaţie eliberată de guvemul de laAnkara.

Cutremurul din 1840

Un puternic cutremur, însotit de o erupţie vulcanică, a avut loc în zona muntelui în anul 1840. De altfel este singura erupţie vulcanică înregistrată pe Ararat în timpul istoric. Cutremurul a venit cu totul pe neaşteptate şi a fost deosebit de violent. El a depăşit în intensitate, cu mult cutremurele obişnuite din-Armenia. A fost resimţit la Erevan în Armenia, la Bayazid în Turcia şi la Makou în Iran. Râul Aras din apropiere s-a revărsat şi a inundat câmpia. În albia râului s-au deschis cratere şi au ţâşnit izvoare de apă fierbinte. La poalele muntelui se afla satul armenian Arghuri sau Ahora, care se pretindea a fi foarte vechi. Tradiţia armeană spune că în acel loc Noe a zidit un altar şi a adus jertfă după ce a ieşit din arcă. De altfel tradiţia despre Noe şi arcă este foarte puternica în zonă. Ahora era un sat prosper, cu vreo două sute de case, fiind străbătut de un râu care izvora din munte. Vii întinse şi livezi de caişi se aflau. lângă sat. Biserica satului data din sec. VIII sau IX. Mai sus de sat, la circa 2000 m altitudine era mânăstirea Sf. Iacob, veche de opt secole. Ea avea o capelă, o zonă împrejmuită de un zid, grădină, livadă şi locuinţe pentru călugări. Bătrânii retraşi acolo, trăiau în linişte. Mânăstirea a fost vizitată cu vreo 11 ani înainte de cutremur, în 1829, de dr. Parrot, când acesta a urcat pe Ararat. Se spune ca în mânăstire se aflau relicve preţioase ale corăbiei lui Noe, pe care dr. Parrot le-a văzut. Pe păşunile muntelui se afla şi o tabără  a kurzilor nomazi, care a fost şi ea distrusă de cutremur. Cutremurul a izbucnit în seara zilei de 20 iunie 1840. Majoritatea locuitorilor satului Ahora, toţi călugării de la mânăstire precum şi membrii taberei kurde, au fost acoperiţi de ploaia de pietre a erupţiei. Doar un mic numar de locuitori ai satului şi anume aceia care nu se aflau în sat, în momentul izbucnirii cutremurului, au scăpat, pentru a povesti ce s-a întâmplat. De la început, casele satului şi mânăstirea au fost distruse de zguduirea violentă. Apoi au fost acoperite de pietre şi lavă vulcanică. Un păstor aflat la o oarecare distanţă, a spus că a căzut în genunchi, atât de violentă era mişcarea, Apoi s-a culcat cu totul la pământ. În apropierea lui pământul s-a despicat. Îşi aştepta moartea. Zgomotul care venea din munte era asurzitor. Urletul muntelui a continuat timp de o oră. Grădinile şi livezile au fost acoperite complet. Nu s-a putut găsi nici o urmă a satului sau a grădinilor. Un vânt puternic a suflat în timpul cutremurului, părând că vine din golul muntelui. Învelişul de gheată a muntelui a fost sfărâmat. Cutremurul a fost însoţit de fum roşu şi miros de pucioasă. Unii oameni au încercat să fugă în timpul nopţii. La timpul acela, catastrofa de pe îndepărtatul Ararat, a fost puţin publicată şi cunoscută în lume. Au fost puţini supravieţuitori care să poată da mărturii. Câteva zile mai târziu, de pe coastele muntelui a coborât o avalanşă de noroi, care a distrus ceea ce a rămas de cutremur. Urme ale cutremurului sunt încă vizibile, rupturi ale rocilor arătând încă proaspete.

Tradiţia zonei

În zona din jurul muntelui Ararat, există o puternică tradiţie cu privire la potop şi la arcă. Locuitorii din zonă discută, despre arcă şi despre potop. Subiectul acesta este obşinuit pentru ei. Ei consideră că acolo sus pe munte, se află arca, sau în cel mai rău caz, rămăşiţele ei. Tradiţia lor relatează , că în decursul timpului, mulţi oameni s-au urcat pe munte şi au văzut arca cu ochii lor. O mulţime de denumiri au legătură cu evenimentele trecute. Cu greu se poate găsi un loc în jurul Araratului, care să nu amintescă despre Noe. Astfel să dăm atenţie următoarelor denumiri:

– Erevanul este în apropierea Araratului. Se zice că acesta este locul în care Noe şi-a zidit prima casă.Erevan se traduce prin „prima apariţie”;

– perşii numesc Araratul „kok-I-Nouh” ceea ce înseamnă „muntele lui Noe”;

– oraşul Nakhitchevan se numea în anul 100 d.Hr. Apobaterion, ceea ce înseamnă „locul de debarcare”;

– Arghuri, denumirea satului distrus de cutremurul din 1840, înseamnă „plantarea viei”. Istoricii spun că viţa de vie îşi are originea în această zonă,  în care, conform Bibliei, Noe a plantat o vie;

– Seron este denumirea unui sat din zonă.  Se traduce prin „locul împrăştierii”;

– denumirea oragului Sharnakh se traduce prin „satul lui Noe”;

-în apropierea muntelui, la mânăstirea din Echmiadzin, preoţii armeni cinstesc memoria lui Noe şi a familiei sale, ca fiind intemeietorii rasei;

-oraşul Marand înseamnă”mama este aici”. Se zice că acolo a fost înmomântată soţia lui Noe;

– în 1938 faimosul ziarist Robert Ripley, cronicar al aspectelor stranii, bizare, din lume, s-a ocupat printre altele, de studierea posibilelor evidenţe despre arcă. El susţine că a descoperit adevăratul mormânt al lui Noe, în munţii Libanului, aproape de Damasc. Locul acela din Liban este considerat sfânt, căci credincioşii merg acolo cu daruri. El reprezintă o atracţie turistică.

Cum a arătat arca

Cea mai cunoscută descriere a arcăi este cea din Genesa. În capitolul 6:1 5 sunt date dimensiunile vasului: lungimea 300 de, lăţimea 50 coti, iar înălţimea de 30 coţi. Se pune problema de a stabili lungimea cotului folosit în timpul acela, problemă care nu este tocmai simplă. În antichitate, diverse popoare aveau „coţi’ de lungimi diferite. Babilonienii aveau cotul de circa 50 de cm, egiptenii aveau un cot scurt de 45 cm şi unul lung de 52,5 cm, iar evreii se pare că aveau un cot scurt de 445 si unul lung de 51,8 cm. Dacă luăm în considerare lungimea minimă a cotului, rezultă următoarele dimensiuni: lungimea 133,5 m, lăţimea 22,25 m şi înălţimea 3,35 m. Aceste dimensiuni sunt comparabile cu cele ale unui transatlantic modern. Ţinând cont de faptul că arca avea trei nivele, rezultă o suprafaţă totală de circa 8900 mp, şi un volum de circa 40000 mc. Cele trei dimensiuni, sunt sănătoase din punct de vedere hidrodinamic.  Versetul 14 spune că arca trebuia să fie construită din lemn de gofer. Nu se ştie nici astăzi cu exactitate care este lemnul acesta; se apreciază însă că face parte din familia stejarului. Noe a primit porunca să împartă interiorul arcăi în cămăruţe, aşezate pe trei nivele şi să o tencuiască cu smoală la interior şi la exterior. Arca trebuia să aibă o fereastră deasupra şi o uşă în partea laterală.

În decursul timpului, artiştii au asemănat arca lui Noe cu o corabie. Forma paralelipipedică nu prea este reprezentată. Însă cercetătorii apreciază că arca lui Noe nu a fost o corabie asemănătoare cu cele cunoscute de noi. Este foarte probabil că vasul lui Noe a semănat mai mult cu o casă plutitoare. Scopul unei corăbii este acela de a naviga, însă scopul arcăi a fost acela de a pluti şi de a rezista valurilor. Astfel se apreciază că arca nu a avut extremităţile ascuţite, ci a fost mai aproape de forma paralelipipedică, ceea ce i-a conferit mai multă stabilitate. De asemenea, forma paralelipipedică oferă un volum util sporit, fată de forma curbată. Este posibil ca acoperişul ei să fi fost înclinat, pentru a permite scurgerea apei de ploaie. Fără  îndoială că arca a fost uriaşă. Se pune întrebarea: oare au putut 4 persoane, Noe şi cei trei fii ai săi, să construiască arca? Răspunsul pare negativ. Probabil Noe a avut nevoie de ajutorul oamenilor plătiţi pentru realizarea unei asemenea lucrări. S-a ridicat obiecţia că nu ar fi fost posibil, pe timpul acela, să se construiască un asemenea vas. Însă există dovezi, că asemenea construcţii au fost realizate de om, în antichitate. Arheologii au descoperit picturi de corăbii uriaşe. Există referinţe privitoare la corăbii egiptene antice, cu echipaj de 120 de persoane. De asemenea se mai pune întrebarea: Ce scule a folosit Noe pentru realizarea arcăi? A folosit scule de metal, sau de piatră? Biblia spune în Genesa 4:22că Tubal-Cain a realizat uneltele de fier şi de aramă. Aceasta a fost înainte de potop. Deci Noe a avut la dispoziţie scule de fier. Origen (185-254 d.Hr.) „părintele exegezei biblice”, a scris un comentariu la Genesa, în care s-a oprit şi la arcă. Părerile sale despre arcă sunt interesante. Privitor la forma ei, el a scris următoarele: „Judecând după descriere, îmi imaginez că ea avea fundul dreptunghiular, iar pereţii erau înclinaţi pe măsură ce se apropiau de vârf, unde lăţimea era doar de un cot”. De ce oare această formă ? Origen a răspuns: Date fiind condiţiile create de ploaie şi potop, nu se putea da arcăi o formă mai potrivită, decât acel vârf îngustat care permitea apei de ploaie să se scurgă şi acel fund rectangular şi plat care apăra arca  de răsturnare sau scufundare sub acţiunea vântului şi a valurilor, sau a neliniştii animalelor.

 

Relatări timpurii despre arcă

Există relatări antice care spun că în antichitate pelerinii făceau asccensiuni pe Ararat pentru a răzui smoala de pe arcă şi a face din ea obiecte aducătoare de noroc. Berosos din Babilon, a trăit în sec. 3 î.Hr El a fost istoric grec şi preot al zeului Marduk, din Babilon. El a fost autorul unei cronici – Babyloniaka – care s-a păstrat fragmentar şi care cuprinde liste de suverani ai Orientului antic, de la facerea lumii până la Alexandru cel Mare. Berosos a scris că în timpul său rămăşitele arcăi puteau fi încă văzute peArarat.

Hieronymus, un istoric egiptean, care a scris despre istoria antică a Feniciei, pe la 30 î. Hr., mentionează de asemenea arca.

Nicolae din Damasc, născut pe la 96 î. Hr. biograf al lui Irod cel Mare, spune că arca se află aproape de vârf şi că relicve ale ei sunt acolo.

Iosif Flaviu (c. 37-c.100 dHr.) renumitul istoric evreu, capturat de romani, autor al Războiului iudeilor şi al Antichităţilor iudaice, scrie că în timpul său existau rapoarte demne de încredere, cu privire la faptul că rămăşiţele arcăi pot fi văzute. În Antichităţi el a scris că: „arca a debarcat pe vârful unui munte în Armenia. Armenii numesc locul acela „locul de debarcare” căci acolo arca a ajuns la pământ în siguranţă, iar ei au relicve ale ei, chiar şi astăzi. Acest potop şi arca sunt menţionate de toti cei care au scris istorii ale popoarelor barbare, iar printre aceştia este Berosos, haldeul… Îmi sunt martori pentru ceea ce am spus, toţi cei care au scris despre antichitate, atât dintre greci cât şi dintre barbari. Chiar şi Manetho, cel care a scris Istoria egipteană, Berosos cel care a colectat numele regilor babilonieni, Mochus, Hestiaeus, iar pe lângă aceştia Hieronymus egipteanul şi cei care au compus Istoria feniciană sunt de acord cu ceea ce spun eu”.

Teofil din Antiohia Siriei, a fost episcop al bisericii de acolo. El a fost păgân dar s-a convertit la creştinism şi a devenit apărător al creştinismului. El a scris în jurul anului 180 d.Hr.,afirmând că potopul a existat şi a distrus omenirea. Au supravieţuit numai cei opt din arcă. Rămăşiţele ei se puteau vedea încă pe munte, pe timpul său.

Ioan Crisostom, a fost teolog şi predicator vestit şi a trăit în sec. al 4-lea El s-a convertit la creştinism şi a optat pentru o viaţă retrasă. A ajuns cunoscut datorită predicilor sale. A fost chemat la curte la Constantinopol şi fost ales patriarh. A criticat luxul de la curtea imperială, ceea ce i-a atras căderea în dizgraţie. După moartea sa a fost numit „gură de aur” datorită talentului său oratoric. Într-una din predicile sale, el a spus: „De aceea să-i întrebăm (pe cei necredincioşi): Ati auzit de potop, acea devastare universală? Nu a fost doar ameninţare, nu-i aşa? Nu s-a produs ea într-adevăr? Această mare lucrare nu a fost îndeplinită? Oare munţii Armeniei pe care arca se odihneşte, nu mărturisesc despre potop? Şi nu sunt păstrate rămăşiţele arcăi acolo până azi, pentru mustrarea noastră?”

Epifaniu din Salamis (315-403 d. Hr.) a fost călugăr şi episcop. El a scris împotriva ereziilor de tot felul. Din scrierile sale aflăm că rămăşiţele arcăi lui Noe erau păstrate până în timpul său , în ţara kurzilor. De asemenea el spune că la piciorul muntelui se găsesc rămăşiţele altarului, pe care Noe, la ieşirea din arcă, a adus sacrificii lui Dumnezeu.

Isidore din Sevilla (560-636 dHr.) a fost primul enciclopedist creştin. Enciclopedia sa intitulată Etimologii este vastă şi arată că autorul ei a fost unul din cei mai învăţaţi oameni ai timpului său. În lucrarea sa, el spune că istoricii mărturisesc, că pe muntele Ararat din Armenia s-a oprit arca lui Noe, care în timpul său era încă vizibilă.

Jehan Haithon a fost un prinţ armean, care a trăit în sec. al 12-lea. El a devenit călugăr în Franţa. El a scris că el însuşi a văzut arca în 1254, pe muntele acela înalt dinArmenia, numit Ararat.

Renumitul călător veneţian, Marco Polo (1234-1324) mentionează în cartea sa intitulată Călătoriile, existenţa arcăi pe Ararat şi spune că e nevoie de cel puţin două zile pentru a călători în jurul muntelui. El a mai scris că zăpada nu se topeşte niciodată pe vîrful muntelui, ci devine mai groasă cu fiecare cădere.

Un alt enciclopedist medieval care a menţionat arca a fost Vincent Beauvais. Pe la 1256 el a scris următoarele: „Există un oraş impresionant în Armenia, numit Ani, cu o mie de biserici şi o sută de mii de familii … În apropierea lui este muntele Ararat, pe care odihneşte arca lui Noe, iar la piciorul muntelui se află primul oraş zidit de Noe şi numit Laudume”.

Jam Janstoon Struys a fost un călător olandez din sec. a1 17-lea. Relatarea sa, privitoare la ceea ce a întâlnit în zona Araratului, este fascinantă. El s-a aflat în regiune în iunie 1670. Pe când se afla acolo, i s-a cerut să meargă la o mânăstire ce se afla la poalele muntelui pentru a trata un călugăr suferind de hernie. După efectuarea tratamentului, călugărul i-a oferit ca dar lui Struys, una din cele mai preţioase posesiuni ale sale, o cruce mică confecţionată din lemn, luat din arca lui Noe. Călugărul i-a cerut lui Struys sa nu păstreze crucea, ci să o ducă la biserica Sf. Petru din Roma. Călugărul i-a dat lui Struys şi o relatare scrisă, prin care afirma că acesta a fost într-adevăr în chilia sa, aflată pe Ararat şi că l-a tratat de o hernie serioasă, pentru care îi este profund îndatorat. În relatarea respectivă, călugărul afirmă că i-a dat lui Struys o cruce confecţionată din lemn pe  pe care călugărul însuşi l-a tăiat cu proprile lui mâini dintr-unul din compartimentele arcăi. Călugărul mai spune că l-a informat pe Struys despre detaliile de construcţie ale arcăi şi că i-a dat şi o piatră luată din stânca pe care se afla arca.

Acestea sunt unele din relatările timpurii privitoare la arca lui Noe. Probabil că acestea sunt cele mai importante. Însă numărul lor total este considerabil mai mare.

Cap. 3

EXPEDIŢII ÎN SECOLUL 19

Dr. Friederich W. Parrot

Istoria ascensimilor moderne pe Ararat începe în 1829 odată cu expediţia condusă de dr. Parrot. Acesta a fost medic şi profesor la Universitatea din Dorpat, Estonia. A fost german de naţionalitate, însă născut în Rusia. Expediţia dr. Parrot este importantă şi datorită faptului că a avut loc înainte de cutremurul din 1840. Relatarea sa este amănunţită şi credibilă. Dr. Parrot a vizitat mânăstirea armeană de la Echmiadzin, unde a

văzut un obiect, despre care se zice că era confecţionat din lemnul arcăi. El a vizitat şi mânăstirea Sf. Iacob din Ahora, distrusă de cutremuul din 1840, unde se presupune că se păstrau relicve antice provenite de la Noe şi un manuscris antic. În 1829 se cunoştea puţin despre condiţia ascensiunii pe Ararat. Dr. Parrot şi-a stabilit baza la mânăstirea Sf. Iacob situată pe panta de nord-vest a muntelui. Plecând de acolo, el a făcut două încercări nereuşite. Apoi el şi-a transferat baza mai sus, aproape de linia zăpezii permanente şi a încercat a treia oară. Era însoţit de doi soldaţi ruşi şi de trei armeni. Cei şase oameni au reuşit să atingă vârful la 9 octombrie 1829. Spre surprinderea lor, vârful nu era ascuţit, ci exista un mic platou orizontal. Dr. Parrot a acceptat ideea că arca nu a debarcat pe vârful muntelui ci puţin mai jos. Echipa dr. Parrot a reuşit să cucerească vârful Araratului şi să învingă un mit, însă localnicii, în special, au rămas sceptici cu privire la succesul expediţiei. Chiar şi azi kurzii din zonă sunt superstiţioşi şi temători. Ei spun că nu este voia lui Dumnezeu ca oamenii să atingă vârful Araratului, iar cei ce încearcă ar putea fi pedepsiţi.

Alte expediţii

Primul care a urmat după dr. Parrot, incercând să cucerească vârful Araratului a fost rusul Spassky Aftomonoff. Ascensiunea sa a avut loc in anul1834. În anul 1835 Karl Behrens a urcat pe munte şi a declarat că a văzut pe platoul din vârf, crucea plantată acolo de dr. Parrot. El nu a văzut arca. Ascensiunea sa a fost atestată de Societatea imperială rusă de geografie.

Guvemul turc a trimis echipe de muncitori pe Ararat după cutremurul din 1840. Acestea aveau sarcina de a construi bariere protectoare împotriva avalanşelor. Una din aceste echipe a declarat că a descoperit partea din faţă a unei corăbii, ieşind dintr-un gheţar. Partea respectivă era împărţită în trei camere. O altă expediţie a fost cea a geologului german Hermann Abich. El a avut parte de trei încercări nereuşite. Apoi la a patra încercare a reuşit. El a ajuns în vârful muntelui in iulie 1845. Scepticismul local nu a fost învins nici de Abich. Furtuna l-a împiedicat să rămână mai mult timp pe vârf . Danby Seymour a făcut o ascensiune în 1846. Un armean i-a servit ca ghid. Au reuşit să atingă vârful. Acolo norii s-au adunat în jurul lor şi au trebuit să coboare.

În anul 1850 s-a desfăşurat expediţia militară rusă, condusă de colonelul Khodzko. Grupul era compus din doi ofiţeri, astronomul Alexandroff, funcţionarul Khanikhok şi 60 de cazaci. Armeanul care i-a fost ghid lui Abich, a condus expeditia. Au urcat încet şi au atins vârful după 18 zile de ascensiune. Au trecut prin furtuni şi vijelii. Expediţia a rămas pe vârf timp de cinci zile. Colonelul Khodzko şi-a îndeplinit sarcina de triangulaţie a regiunii. Condiţiile meteorologice complet nefavorabile au dus la amânarea preconizatelor cercetări pe termen lung privind arca. Deşi expediţia aceasta a fost oficială, ea a rămas foarte puţin cunoscută. Legenda inaccesibilităţii Araratului a rămas neschimbată printre localnici.

Maiorul englez Robert Stuart, însoţit de o expeditie, a reuşit să urce pînă în vârful Araratului, în 1856. Şi această expediţie a întâmpinat dificultăţi. Partea finală a asaltului a trebuit să fie făcută fără ajutorul călăuzelor kurde, care au refuzat să continue ascensiunea, de teama superstiţiilor.

Haji Yearam

Haji Yearam s-a născut în Turcia în jurul anului 1840. De naţionalitate era armean. El nu s-a căsătorit niciodată. În tinereţea sa, el a făcut o călătorie la Ierusalim, astfel acordându-i-se titlul de Haji, ceea ce înseamnă pelerin, Yearam înseamnă Ieremia. Deci numele său se traduce Pelerinul Ieremia. Haji Yearam a fost comerciant în Istanbul. El s-a convertit la creştinism prin activitatea misionarului J.N. Andrews, devenind membru în biserica adventistă. După convertirea sa a emigrat în America şi a fost un credincios adventist foarte silitor. În timp ce era înAmerica, a adunat bani, de trei ori pentru a se întoarce în ţara sa, dar de fiecare dată a fost jefuit de bani, şi nu şi-a putut vizita ţara. La bătrâneţea sa, fiind singur, Haji Yearam a fost îngrijit de pastorul Harold Williams şi soţia sa. Ei l-au îngrijit până la moartea sa, in 1920. Cu puţin timp înainte de a muri, Haji Yeararn i-a cerut lui  H. Williams să ia un caiet şi să scrie ceea ce el îi va povesti. Bătrânul dorea ca istoria spusă de el să se păstreze, considerând că va fi utilă în viitor. Relatarea a fost următoarea:

Haji Yearam s-a născut la piciorului Araratului mare. Conform tradiţiei ei erau descendenţi direcţi ai celor ce au coborât din arcă. Timp de câteva sute de ani după potop, strămoşii lui au urcat anual la arcă pentru a aduce jertfe şi a se închina. Mai târziu pelerinajul a încetat, dar din când în când, câte un vânător sau păstor singuratic, reuşea să ajungă la arcă şi să vadă un capăt al ei, ieşit din gheaţă şi zăpadă, în timpul verilor călduroase. Când Haji Yearam a fost tânăr, au venit la ei nişte străini. Era în jurul  anului 1856. Erau oameni de ştiinţă, necredincioşi. Ei au plănuit o expediţie, pentru a demonstra că legenda despre arca lui Noe, este o înşelătorie, o contrafacere. Ei au angajat pe tatăl lui Haji ca ghid, şi de asemenea pe fiu. Era o vară deosebit de caldă, zăpada şi gheţarii topindu-se mai mult decât în alte veri. După  greutăţi deosebite, grupul a ajuns în în mica vale, pe Marele Ararat, puţin mai jos de vârf. Arca se afla într-un lac. Prora ieşea în afara gheţarului. Au  pătruns înăuntru şi au studiat-o. Întreaga structură era acoperită la interior şi la exterior, cu un email gros şi dur. Corabia semăna mai mult cu o casă puternică, însă fără ferestre. Exista o intrare mare, însă uşa lipsea. Ea zăcea alături de corabie, pe pietre, formând un fel de acoperiş. Sub acesta se afla un altar antic, iar pietrele şi partea de jos a uşii erau afumate. Cercetătorii s-au înspăimântat; o mânie satanică i-a apucat, descoperind ceea ce au sperat să dovedească că nu exista. Au dorit să distrugă arca, dar lemnul era tare ca piatra. Au încercat să-i dea foc, dar a fost imposibil. S-au sfătuit şi s-au jurat de moarte. Cine va sufla un cuvânt despre existenţa corăbiei, va fi torturat şi ucis. De teamă Haji şi tatăl lui, nu au spus nimănui ce au găsit, cu excepţia unor rude apropiate. Abia înainte de moarte, Haji a avut curajul să mărturisească ce a văzut, celor ce îl îngrijeau.

Cam în acelaşi timp cu moartea lui Haji, un ziar american, a publicat confesiunea unui om de ştiinţă din Londra. Ea era intitulată Savantul pe patul de moarte mărturiseşte. Omul nu putea să moară, înainte de a face o teribilă mărturisire. Mărturisirea lui a cuprins aceleaşi elemente pe care le-a furnizat Haji Yearam în relatarea sa. Pastorul H. Williams a decupat din ziar articolul referitor la arcă şi l-a păstrat împreună cu mărturisirea lui Haji, în casa sa. Interesant, mai târziu , un incendiu a cuprins locuinţa pastorului, distrugând ambele documente.

James Bryce

Ascensiunea lui James Bryce, a avut loc în 1876. Bryce a fost jurist, membru al parlamentului britanic, şi mai apoi ambasador al Angliei în SUA.. Ascensiunea sa a fost dramatică. La început a avut o escortă de cinci cazaci care trebuiau să-l păzească de răufăcători. Caii le-au fost de ajutor până la altitudinea de 2500 m. Mai departe nu i-au putut folosi. Apoi a fost însoţit de patru kurzi şi şapte cazaci. Însoţitorii urcau greu dorind opriri dese. La 3700 m însoţitorii s-au oprit, lăsând să se înţeleagă că ei nu merg mai departe. Bryce şi-a luat alimente şi a pornit singur. Spre surprinderea sa, doi cazaci şi un kurd l-au urmat. Au urcat mereu şi la puţin mai mult de4000 m, au dat deodată de o bucată de lemn, care era aşezată pe pietre şi care în mod evident era cioplită. Limita până la care se găsesc copaci pe Ararat, era depăşită demult. Bucata de lemn nu putea fi naturală. Ea avea lungimea de1,2 m şi lăţimea de12 cm. Lemnul era parţial pietrificat. La locul găsirii lemnului, insoţitorii lui Bryce s-au oprit şi el a continut ascensiunea singur. Bryce a fost de părere că arca nu se află pe vârful muntelui, ci mai jos, lucru care poate fi datorat şi alunecării la vale a gheţarilor. Lemnul a fost dus la Londra. Ziarele au publicat descoperirea pe prima pagină, însă lumea ştiintifică nu i-a acordat atenţie.

Comisia turcă

După câte se ştie primul anunţ public al descoperirii arcăi, în timpurile moderne, a avut loc în august 1883. Ştirea a apărut întâi în presa londoneză şi a fost preluată apoi de ziarele americane. Chicago Tribune din 10 august 1883 scria: ‘Un ziar din Constantinopol anunţă descoperirea arcăi lui Noe. Se anunţă că împuterniciţi turci, numiţi să investigheze problema avalanşelor pe muntele Ararat, au dat deodată peste o structură gigantică de lemn foarte dur, care ieşea dintr-un gheţar. Ei au întrebat pe locuitori. Aceştia au văzut-o timp de şase ani, dar s-au temut să se apropie de ea, din cauză că un spirit îngrozitor a fost văzut privind în afară pe fereastra de sus. Dar împuterniciţii turci sunt oameni curajoşi, care nu pot fi împiedicaţi de asemenea glume, şi s-au hotărât să ajungă la ea. Situată între fortăreţele unei văi înguste a muntelui, era enorm de dificil de a ajunge la ea şi numai după greutăţi incredibile, au reuşit. Arca era într-o stare bună, deşi colţurile – observaţi nu prora sau pupa – s-au distrus în bună măsură, în coborârea ei. Ei au recunoscut-o imediat. Printre ei era un englez, care se presupune că a citit Biblia, el constatând că era construită din lemn antic de gofer, amintit în Scriptură, care aşa cum se ştie, creşte doar în câmpiile Eufratului. Intrând în ea, au văzut că era vopsită în maro, au descoperit că normele Amiralităţii pentru transportul cailor erau îndeplinite, iar interiorul era divizat în sectoare de 4,5 m înălţime. Au putut să intre doar în trei dintre acestea, celelalte fiind pline cu gheaţă, iar cât de mult se prelungea arca în gheaţă n-au putut să afle. Dar dacă se va descoperi că are 133 m lungime, va fi greu pentru cei necredincioşi„.

În aceeaşi zi, apărea în ziarul New York Herald un articol asemănător, privitor la descoperirea arcăi. S-ar putea pune intrebarea: De ce nu s-au organizat creştinii, la auzirea unor asemenea veşti, pentru a verifica descoperirea şi a aduce dovezi sigure despre existenţa corăbiei pe Ararat? Răspunsul constă în faptul că pe timpul acela se călătorea greu, cu vaporul, iar durata călătoriei era mare. În afară de aceasta, existau tulburări în Armenia. Entuziasmul iniţial a scăzut încetul cu încetul.

John Joseph

John Joseph numit şi prinţul Nouri s-a născut în 1865 laBaghdad. El a primit o educaţie aleasă şi a învăţat patrusprezece limbi. Făcea parte dintre creştinii – nestorieni (haldeeni). El a devenit arhiepiscop de Babilon şi conducător al bisericii creştine nestoriene (haldeene). El a călătorit aproape în toată lumea. A fost unul din cei mai mari savanţi şi călători ai deceniului 1880-1890. El pretinde că în anul 1887, la vârsta de 22 de ani, a urcat de trei ori pe Ararat, iar la 25 aprilie 1887, la a treia ascensiune, a reuşit să vadă arca. Aceasta era plină cu zăpadă şi gheaţă, A intrat înăuntru, a măsurat-o şi a constatat că corespunde cu cele arătate în Genesa 6. El a fost foarte entuziasmat de descoperirea sa, încercând să organizeze o expediţie pentru a duce arca la Târgul Mondial de la Chicago din1893. A căutat sprijin financiar în Belgia şi America, însă nu a găsit şi a fost dezamăgit.

În 1893 dr. John Barrows, pastor al unei biseriei presbiteriene din Chicago, iniţiator şi presedinte al Parlamentului mondial al religiilor din Chicago, din 1893, a invitat la acea convenţie şi pe John Joseph. Acesta a călătorit până la Chicago şi a conferenţiat acolo despre arcă. În anii 1896-1897 dr. Barrow împreună cu soţia sa, a efectuat o călătorie în jurul lumii. L-au întâlnit pe John Joseph în Cairo, unde a avut o lungă întrevedere cu acesta. Dr. Joseph a relatat amănunţit felul în care a descoperit arca pe Ararat. Au plecat din Cairo şi au călătorit împreună până înIndia.

O altă întâmplare din viaţa arhiepiscopului Nouri a fost relatată de misionarii dr. Joseph Cochran, F. Coan şi B. Labree, care, în jurul anului 1896 locuiau lângă oraşul Urmia din Iran, într-o clădire care era proprietatea misiunii presbiteriene. Misiunea avea acolo o şcoală şi un spital. Ei au spus că arhiepiscopul Nouri din Baghdad a vizitat misiunea, în timp ce era în călătorie spre Kochanis, Turcia. El venea din Malabar,India de sud, unde se găseau sute de mii de creştini nestorieni, lucrare a misionarilor din primele secole. El a spus că era trimis de ei, ca si fie consacrat episcop al lor, de patriarhul nestorian Mar Shimun care locuia la Kochanis. Dr. Nouri s-a întâlnit cu misionarii şi a stat de vorbă cu ei, povestindu-le cum a descoperit arca. El a ţinut o prelegere în capela misiunii de lângă Urmia, cu privire la descoperirea sa, la care au luat parte studenţi, profesori şi misionari. Apoi, misionarii, care aveau cunoştinte printre kurzii din zonă, i-au oferit un ghid, care să-l însoţească în dificila călătorie până la Kochanis, unde locuia Mar Shimun.

Arhiepiscopul Nouri a murit în tinereţe, în mod neaşteptat, în urma unei pneumonii.

Cap.4

 

EXPEDIŢII ÎN SECOLUL 20

 

Aviatorii ruşi şi expediţia ţarului

În timpul primului război mondial au avut loc operaţii militare între Rusia şi Turcia. Unele dintre acestea s-au desfăşurat în zona Araratului. Unităţi militare ruseşti se aflau plasate în zonă. Relatarea spune că militari aparţinând acestor unităţi militare au descoperit arca pe Ararat. Întâi arca a fost zărită de piloţi militari, care efectuau zboruri deasupra muntelui. Numele pilotului care a zărit primul arca era Vladimir Roskovitsky. Descoperirea a avut loc in felul următor : un grup de piloţi staţionau, la un avanpost temporar, la circa40 kmdistanţă de Ararat. Era în luna august, căldura fiind înăbuşitoare. Lui Roskovitsky i s-a ordonat să facă un zbor de încercare, la mare altitudine. A urcat în aparat împreună cu tovarăşul său şi au decolat. Au urcat până la circa 4300 m şi apoi s-au apropiat de munte, rotindu-se în jurul lui. Deodată au zărit pe munte un lac. Un obiect mare şi ciudat, asemănător cu un submarin, putea fi observat la marginea lacului, fiind parţial scufundat. Obiectul avea unele stricăciuni, putându-se observa de asemenea, locul uşii de intrare uşa fiind lipsă. Piloţii s-au întors la bază şi au raportat căpitanului descoperirea. Căpitanul a cerut să fie dus acolo. După ce capitanul s-a convins de existenţa ciudatului obiect de pe Ararat, a raportat faptul superiorului său. Raportul a ajuns curând la ţar, care a ordonat o expediţie pentru cercetarea locului respectiv. Două companii de soldaţi, însoţiţi de ingineri militari şi specialişti, au urcat pe munte, pe trasee diferite. Ascesiunea a fost dificilă: au dormit în zăpadă, pe alocuri au săpat trepte, au răbdat foame şi frig şi au ajuns la arcă după circa o lună de eforturi. Au rămas miraţi în faţa arcăi. Unii s-au rugat. Arca a fost fotografiată şi măsurată complet. S-au făcut schiţe şi planuri. Arca avea sute de camere mici. Alte camere erau mai mari. În unele camere existau colivii şi bare metalice. Interiorul şi exteriorul erau vopsite cu o vopsea de culoare închisă. Lucrarea păstra urmele unui meşteşug avansat. Multe încăperi erau pline cu gheaţă  dură. Bucăţile de lemn din jurul arcăi erau de acelaşi fel, cu cel al arcăi. Toată partea din spate se afla în gheaţă. În cele din urmă expediţia a coborât de pe munte. Intregul material documentar a fost trimis imediat – prin curier – comandantului armatei, conform ordinului ţarului. Dar între timp, începuse revoluţia bolşevică. Nu s-a putut afla unde a ajuns materialul documentar. S-au auzit zvonuri că acesta ar fi ajuns în mâinile lui Trotsky, iar curierul ar fi fost împuşcat. De asemenea nu se ştie ce s-a întâmplat cu membrii expediţiei (expediţiilor). Există unele indicii, că unii dintre aceştia s-au refugiat din cauza revoluţiei bolşevice şi au primit azil politic în S.U.A. Aceasta este relatarea generală a carei sursă este oarecum necunoscută. ,

Cercetătorul Eryl Cummings, care, începând din1945, a petrecut mulţi ani din viaţă, efectuând cercetări în legătură cu arca, a căutat să afle care sunt persoanele care au legătura directă cu pretinsa descoperire a corăbiei. In cele din urmă a intrat în legătură cu Benjamin Franklin Allen dinLos Angeles. Allen era un ofiţer pensionar cu preocupări în domeniul geologiei. Allen i-a relatat lui Eryl că în anul1940, a primit o scrisoare de la o cunoştinţă, James Frazier. În scrisoare Frazier relata că socrul său, John Schilleroff, care a fost german, i-a povestit de mai multe ori, despre arca lui Noe, despre faptul că a participat la expediţie, însă nu mai reţine denumirea oraşului din care au plecat. Făceau parte din armata rusească şi li s-a ordonat să se pregătească pentru o călătorie lungă în Ararat. Li s-a spus că un aviator rus zărise o mare structură de lemn, într-un lac. Au urcat şi înainte de a ajunge la vârf, s-au oprit pe un platou. Într-o vale, într-un mic lac, au văzut obiectul. Arăta ca un vas mare, având un capăt în apă. Nu au putut merge până la arcă din cauza apei şi a multor şerpi veninoşi.

Cu 25 de ani mai târziu , în 1965, Eryl Cummings a făcut eforturi deosebite pentru a-l găsi pe James Frazier. În cele din urmă l-a găsit. Locuia în Toppenish, Washington şi era în vârstă de 75 de ani. Deşi trecuseră 25 de ani de când omul scrisese lui Allen, amintirea lui despre arcă era încă vie şi relatarea a coincis cu cea dată în 1940 lui Allen. Se pare că Schilleroff nu a fost singurul membru al expediţiei care s-a refugiat în S.U.A. din cauza revoluţiei bolşevice.

O altă pistă de cercetări, mai interesantă şi mai profundă s-a deschis în noiembrie 1945, când în publicaţia rusească Rosseya din New York a apărut un articol în care era descrisă descoperirea aviatorului rus şi expediţiile ruseşti pe Ararat, ordonate de ţar. Eryl Cummings a citit articolul şi a dorit să afle informaţii suplimentare. S-a deplasat la New York. A mers la biroul editorului revistei şi l-a rugat sa-i comunice numele persoanei care se află în spatele articolului. După 10 zile de speranţe şi disperare, numele persoanei a fost divulgat. Se numea Alexander Jacob Elshin, avea 80 de ani şi fusese general în armata rusă. Era membru de onoare a două academii: una americană şi una indiană. Se refugiase în America din cauza revoluţiei bolşevice. Adresa sa:Seattle,Washington. Eryl C. a luat avionul şi a traversat America. Acasă la fostul general, a aflat că de fapt nu acesta era autorul articolului. Generalul i-a prezentat lui Eryl pe colonelul Alexander A. Koor, un prieten al lui şi fost coleg în armata ţarului. Acesta era autorul articolului. În ultima parte a primului război mondial, colonelul a fost responsabil cu paza regiunii Ararat. Apoi el a luptat impotriva bolşevicilor, iar în cele din urmă a fugit împreună cu soţia sa în Manciuria şi a obţinut azil politic în SUA. Cunoştinţele sale amănunţite despre zona Araratului, au arătat că era calificat pentru a scrie despre ea. Colonelul fusese prieten cu un militar care a luat parte la expediţiile de recunoaştere. El spune că expediţiile au avut loc începând cu  sfârşitul lui 1916 până în vara anului1917. Mai târziu în 1921, Koor 1-a întâlnit la Harbin în Manciuria, pe locotenentul Rujanski, care i-a relatat despre descoperirea arcăi lui Noe. Rujanski cunoştea faptul acesta de la fratele său, fost sergent, care fusese membru al expediţiei.

O altă mărturie provine de la d-na Gladys Evans dinEl Cajon,California. Ea a mărturisit că în toamna anului 1940, casa tatălui ei din San Bernandino, California, a fost vizitată de trei foşti piloţi în armata ţaristă. Amintirile lor erau proaspete: Arca era pe jumătate scufundată în apă. Era enormă, uşa era dată la o parte, şi era vopsită cu un fel de vopsea neagră. Se afla în stare bună . Când au văzut-o prima dată din aer, au crezut că este un submarin. Apoi au luat parte la expediţie, au pătruns înăuntrul ei, au fotografiat-o şi au măsurat-o. Însă d-na Evans spune că aceşti piloţi nu erau cei care au zărit primii arca. Aceia erau alţii. Se poate trage astfel concluzia că au existat mai mulţi piloţi care au văzut arca din aer. Unii din ei s-au refugiat şi au primit azil politic în SUA.

Hardwicke Knight

În 1936 neozeelandezul Hardwicke Knight a urcat pe Ararat descoperind în mod accidental, lemn cu secţiune dreptunghiulară. Knight făcea ascensiunea şi suferea din cauza oboselii. Trecea de pe o creastă a muntelui pe cealaltă. A ajuns în împrejurimile lacului Kop de pe latura nordică a muntelui. Avea în faţa sa un nou câmp de gheaţă. L-a traversat, iar la terminarea lui, a observat bucăţi de lemn umed. A trecut mai departe, apoi s-a întors pentru a privi mai bine bucăţile de lemn. Erau aşezate pe direcţii paralele şi arătau ca şi cum ar proveni din grinzi dreptunghiulare. El a putut vedea doar capetele bucăţilor respective, neputând aprecia cât de mult se prelungeau ele în jos, în grohotiş. Nu numai că bucăţile respective aveau secţiune dreptunghiulară, ci ele formau o structură dreptunghiulară acoperită parţial de pietrele care s-au rostogolit la vale. Latura grinzii era de cca. 25 cm, suprafaţa lemnului fiind umedă şi închisă la culoare. Partea expusă nu era prea înaltă, fiind descoperită prin topirea extremităţii masei de gheaţă.

Al doilea război mondial                                             

În timpul celui de-al doilea război mondial, deasupra munţilor Ararat, a avut loc cea mai intensă activitate din toate timpurile. Au avut loc sute de zboruri între bazele aliate din Tunisia şi aeroportul din Erevan, Armenia, aliaţii străduindu-se să aprovizioneze armata sovietică. Zborurile directe dintre Tunisia si Erevan treceau pe deasupra Araratului. Mai mulţi piloţi americani, australieni şi sovietici, au văzut şi fotografiat arca lui Noe, pe Ararat. Relatările spun că ei au văzut un vas parţial acoperit. Se spune că o expediţie sovietică a fost trimisă din nou pe Ararat. Expediţia a ajuns la lac şi a descoperit rămăşiţele arcăi, despre care se spune că avea cca.120 mlungime. Lemnul era fosilizat, aproape ca şi cărbunele. Aceasta arată că în timpul celui de-al doilea război mondial exista încă suficientă curiozitate cu privire la arcă.

Donald Liedmann

O altă relatare, foarte interesantă, provine de la Donald M. Liedmann, care în anul 1972 şi-a expus relatarea lui Eryl Cummings, iar in 1976 lui Dave Balsiger şi Charles Sellier, cu toţii cercetători în problema arcăi. D. Liedmann era evreu şi s-a născut în Suedia, din părinţi evrei. Părinţii săi emigraseră din Ucraina în Suedia. El a învăţat de la ei limba rusă şi de asemenea ebraica şi aramaica. În tinereţea sa el a fost interesat de descoperirile arheologice din lume şi în special de cele legate de Vechiul Testament. El a studiat medicina în Suedia, laUppsala, specializâdu-se în neurochirurgie. Apoi, în timpul celui de-al doilea război mondial, s-a înrolat ca voluntar în aviaţia britanică şi a luptat împotriva germanilor. După terminarea războiului a revenit l-a studiul. medicinei. A studiat hematologia la Heidelberg, în Germania. Odată, pe când era în vizită la Hamburg, a întâlnit un ofiţer din armata sovietică. Deoarece ştia să vorbească ruseşte de la părinţii săi, a putut discuta cu ofiţerul şi s-a împrietenit cu el. Ofiţerul sovietic se născuse şi el în Ucraina, unde locuiseră strămoşii lui Donald, astfel că aveau ceva în comun. Ofiţerul sovietic i-a spus lui Donald că şi el era pilot, comandant de escadrlă, şi că la un anumit timp al anului, aveau loc zboruri speciale deasupra Araratului. Aceste zboruri se efectuau doar atunci când gheţarii erau topiţi suficient, pentru a se observa ceva. Pilotul i-a arătat lui Donald trei fotografii ale Araratului, care aveau însemnate pe ele înălţimea de 4500 m. În fotografii se vedea şi un avion sovietic cu emblema sovietica pe el. În fiecare fotografie aparea o structură de vas, pe care sovieticul o arăta şi spunea că este arca lui Noe. Arca se vedea ieşind din gheaţă vreo 20 m. Se putea observa şi un mic lac. Fotografiile păreau luate dinspre nord. Ofiţerul sovietic a refuzat să dea detalii suplimentare. El a spus că fotografiile au fost luate în 1938. Aceasta a fost în 1947. În 1948 cei doi s-au întâlnit din nou. Ofiţerul i-a arătat lui Donald alte fotografii. El a spus că acestea au fost luate în intervalul de timp care s-a scurs de la prima întâlnire. În aceste fotografii noi arca era vizibilă doar trei-patru metri. Donald i-a cerut copii ale fotografiilor, dar ofiţerul a spus că aşa ceva nu se poate, deoarece fotografiile sunt proprietatea statului sovietic. Cei doi s-au întâlnit a treia oară. Sovieticul nu mai era singur, ci avea câţiva colegi cu el. A evitat orice discuţie despre arcă de data aceasta. El venea probabil din Germania de Est, care nu era departe. Donald Liedmann a mărturisit că el a văzut fotografii cu arca şi în timpul copilăriei sale. Tatăl său avea câteva asemenea fotografii, pe care i le-a arătat, dar după moartea tatălui său, fotografiile n-au mai putut fi găsite.

George Green

 O altă mărturie provine din partea lui George Jefferson Green, inginer american, specialist în domeniul petrolier. El lucra pentru o companie petrolieră din Orientul Mijlociu. Guvemul turc i-a acordat permisiunea de a zbura deasupra Araratului. În anul 1953, aflâdu-se într-un elicopter, într-o misiune de recunoaştere, a survolat partea de nord est a muntelui. Deodată privind în jos, a văzut un obiect ciudat, care ieşea dintr-un gheţar. S-au apropiat cu elicopterul, atât cât a fost posibil. A făcut mai multe fotografii ale obiectului. După ce a coborât, a prelucrat filmul şi a obţinut câteva fotografii de bună calitate. Se spune că încheieturile şi bârnele orizontale se vedeau clar în fotografiile lui Green. Ele au fost văzute de mai mulţi prieteni ai lui, care, mai târziu au mărturisit acest lucru. Inginerul s-a întors în America sperând să reuşească să trezească  interesul prietenilor săi şi să- i determine să  finanţeze o expediţie care să facă investigaţii pe Ararat. Însă nu a reuşit, iar mai târziu a decis să plece în Guyana Britanică, unde a decedat în 1962. Toate încercările ulterioare, având ca scop recuperarea fotografiilor lui Green, s-au soldat cu eşecuri.

Bertha Davis

În decursul cercetărilor sale, Eryl Cummings a descoperit şi alte amănunte. În 1965 el l-a cunoscut pe Walter Hefner. Discuţia dintre cei doi a atins problema arcăi, iar Walter Heher, auzind de arcă a tresărit. El a spus: „Eu am văzut fotografii ale arcăi în copilărie”. La orele de şcoală duminicală, învăţătoarea Bertha Davis, le-a arătat poze cu arca lui Noe, oridecâteori le povestea despre potop şi despre arcă. Aceasta fusese cu cca. 25 de ani în urmă, deci prin 1940, înHoltville, California. Hefner a accentuat faptul că imaginile respective nu erau schiţe sau desene făcute de vreun artist, ci fotografii. Copiii le-au văzut de mai multe ori şi le-au studiat mult. Doar o parte a arcăi era vizibilă. Restul era acoperită. Nu arăta ca o corabie obişnuită, ci ca o casă plutitoare. Bârnele orizontale ale vasului erau vizibile şi păreau a fi cioplite. Walter Hefner avea o soră, Maurine, care şi-a amintit şi ea foarte bine de vechile fotografii. Le ţinuse în mână de multe ori. A susţinut şi ea că nu erau desene sau schiţe, ci fotografii. Ea şi-a amintit că mai exista o fotografie împreună cu cele ale arcăi, care reprezenta un fel de altar de piatră, cu un acoperiş deasupra. Acoperişul era ars partial. Această descriere coincide foarte exact cu altele provenite din alte surse. Patru alte persoane, printre care părinţii lui Walter şi Maurine, care încă mai locuiau în Holtville, îşi aminteau foarte bine de fotografii. Bertha Davis a fost căutată şi a fost găsită. Era în vârstă, iar memoria ei slăbise. Nu a putut furniza informaţii cu privire la provenienţa fotografiilor, nici a locului unde ar fi putut fi găsite.

Alte expediţii

Numărul expediţiilor pe Ararat, după cel de-al doilea război mondial, este de ordinul zecilor. Una din dificultăţile întreprinderilor pe Ararat a constat în obţinerea permiselor de acces în zonă, permise care trebuiau emise de guvemul de la Ankara. Grupurile odată sosite în Turcia, trebuiau să aştepte săptămâni întregi la Ankara pentru a primi permisele. În multe cazuri, ele au fost eliberate foarte greu, pierzându-se astfel sezonul cel mai bun pentru ascensiune. Membrii expediţiilor au cheltuit adesea mii de dolari, încercând să, convinga autorităţile de la Ankara să le acorde permisele. Alte expediţii au fost întoarse înapoi, neacordâdu-li-se permisul. În alte cazuri grupul obţinea permisul iar apoi când ajungea aproape de munte acesta era revocat. Au fost cazuri în care poliţia turcă s-a căţărat pe munte pentru a anunţa cercetătorii că permisul li s-a revocat şi trebuie să coboare. Aşa s-a întâmplat în 1970 cu expediţia condusă de Eryl Cummings.Unele expediţii au reuşit să atingă vârful Araratului. Altele nu au reuşit din diferite motive: accidente, îmbolnăviri etc. Membrii grupurilor au fost americani, francezi, austrieci, germani, suedezi, britanici şi alţii. Printre cei mai cunoscuţi organizatori de expediţii se numără Eryl Cummings, Fernand Navarra, John Libi, John Morris şi alţii. Eryl Cummings a efectuat prima ascensiune în 1966. El a călătorit în Turcia de zeci de ori şi a urcat pe munte de 16 ori.

John Libi originar din Bulgaria, a fost un iubitor al muntelui şi a efectuat mai multe ascensiuni în SUA. Avea preocupări de arheologie şi era interesat de istoria potopului şi a arcăi. A citit tot ce a găsit cu privire la acest subiect şi a ajuns la concluzia că arca este pe Ararat. Astfel, el a organizat 7 expediţii pe munte, fără a reuşi să descopere ceva. Dificultăţile s-au dovedit a fi mai mari decât se părea la prima vedere. Prima expediţie a fost organizată în 1954 iar ultima în 1967. În 1954 Libi s-a îmbolnăvit de febră pe munte şi a trebuit să renunţe. În 1955 a ajuns în zona Araratului dar nu i s-a permis să urce pe munte. În1958 a organizat o expediţie de 40 de persoane, dar a alunecat pe munte vreo 10-15 m şi a necesitat spitalizare. Încercarea din 1960 l-a îmbolnăvit de pneumonie şi a necesitat spitalizare în Ankara. În 1962 pe când se afla în Italia în drum spre Turcia, hoţii de buzunare l-au lăsat fără bani. În 1965 a urcat pe munte, dar vremea rea l-a făcut să se întoarcă înapoi. În  1967 un membru al expediţiei a alunecat cca.100 m şi a decedat. De asemenea zăpada mare şi proaspătă, frigul şi un cutremur au contribuit şi ele la abandonarea ascensiunii.

Fernand Navarra

Omul care a  reuşit cele mai spectaculoase realizări pe Ararat, în a doua jumătate a secolului 20 este  Fernand Navarra. S-a născut în Franţa în anul 1915. Încă  pe când era copil mic a auzit relatarea despre Noe şi potop.  În mod natural, avea predilecţie pentru activităţi în aer liber: înot, drumeţii, ascensiuni. În 1937 făcea parte din forţele militare franceze din Orientul Mijlociu. În timpul liber călătorea pe jos în jurul Damascului. Împreună cu un prieten armean a escaladat muntele Hermon, care are o altitudine de cca. 2700 m. La coborârea de pe munte, prietenul armean i-a povestit lui Navarra despre muntele Ararat şi despre arcă. Prietenul său se născuse pe insula din lacul Van. A locuit acolo cu părinţii până în 1920 când au decis să se mute în Damasc. Bunicul său îi povestise despre faptul că acolo sus pe Ararat se află încă arca. Bunicul a sfătuit pe nepot să încerce să urce pe munte când va avea posibilitate, acum însă, tânărul armean l-a  îndemnat pe Navarra să încerce el, deoarece avea o rezistenţă fizică mai mare.

Navarra s-a hotărât să încerce să escaladeze Araratul. Însă prima ocazie nu s-a ivit decât 15 ani mai târziu . Războiul mondial 1-a ţinut pe loc. În tot acest timp el s-a documentat, citind tot ce a găsit privitor la potop şi la arcă. A descoperit că există o mulţime de scrieri referitoare la potop. Pasiunea sa nu  a scăzut şi astfel în 1952 a întreprins prima expediţie. Cinci persoane au luat parte la această expediţie: Navarra, un prieten al său, un ofiţer pensionar şi doi fotoreporteri. Cei care cunoşteau planurile lor, precum şi presa franceză, i-au luat în derâdere. Au călătorit cu toţii în maşina lui Navarra, care avea ataşată o rulotă încărcată cu instrumente. Au traversat Italia,Yugoslavia, Grecia, stâmtoarea Bosfor şi au ajuns în Turcia asiatică. Şoselele nu au fost prea bune. Mai existau încă urme ale războiului. Odată sosiţi în Ankara au început demersurile pentru a obţine permisele de intrare în zona militară interzisă. Le-au primit după o aşteptare de mai bine de o lună. Au pornit din Ankara spre est, trecând prin Erzerum, Hasankale, Horasssan şi Karakose. În acest oraş au avut pentru prima dată ocazia de a zări muntele potopului. Apoi au plecat spre Bayazid care este situat la1500 maltitudine. De acolo s-au îndreptat spre avanpostul Ahora, situat pe locul fostului sat Ahora, distrus de cutremurul din 1840. Până la Ahora drumul a fost parcurs cu maşina. De acolo mai departe au urcat pe jos. Punctul Ahora este situat la cca 1900 m altitudine. Şi-au luat bagajele şi au început ascensiunea pe versantul nordic al muntelui, dimineaţa la ora 5. La orele 11 au făcut o pauză şi au luat masa. La primii metri au întâmpinat dificultăţi crescute. S-au legat unul de altul cu frânghiile. Au dat de crevase foarte adânci, cărora nu le-a putut vedea fundul din cauza întunerecului. Au legat o piatră de o frâghie şi au coborât-o 30 m, fără a ajunge la fundul crevasei. Au urcat în ziua aceea până la cca. 3500 m şi apoi au coborât. Seara în zare, se puteau vedea luminile Erevanului.

Peste două zile au efectuat a doua încercare. De data aceasta au escaladat versantul sudic al Araratului şi au reuşit să atingă vârful în decurs de două zile şi jumătate. Au contemplat vârful fără a descoperi ceva deosebit.

A urmat o ascensiune pe versantul vestic al muntelui. Ascensiunea a fost dificilă, în mai multe cazuri grohotişul şi bolovanii alunecând la vale. Au urcat aproape două zile ajungând la o altitudine de peste 4000 m. Un gheţar considerabil se afla la locul respectiv fiind traversat de crevase. Navarra a privit îndelung la gheţar. O structură închisă la culoare părea că se află în interiorul gheţarului. Lungimea structurii era de120 m. Nu se putea face însă nici o explorare. Nu aveau echipament pentru a fora gheaţa. Navarra a identificat locul cât a putut de bine, iar apoi a început să coboare promiţându-şi lui însuşi, că se va întoarce la locul respectiv.

A doua prezenţă a lui Navarra pe Ararat a avut loc în anul următor, 1953. În luna iulie el a escaladat muntele pe versantul vestic. Era însoţit de un fotograf turc. La o anumită altitudine, fotograful nu a mai putut continua ascensiunea. Era epuizat. Navarra a continuat singur şi a ajuns până aproape de locul pe care îl identificase cu un an înainte. Însă puterile au început să-l părăsească. A trebuit să se oprească şi să stea jos. Şi-a dat seama că nu mai poate continua şi a început să coboare, după ce ajunsese atât de aproape de locul dorit. Însă interesul şi pasiunea lui Navarra pentru arcă, nu s-au oprit aici.

Următoarea ascensiune pe Ararat, a avut loc în 1955. De data aceasta Navarra şi-a luat familia cu el: soţia şi cei trei fii. Au plecat din Franţa cu vaporul, cu destinaţia Liban. Au sosit în Liban, au vizitat unele oraşe, au trecut în Siria şi apoi în Turcia. Folosindu-se de experienţa de călătorie din anii anteriori, Navarra a reuşit să călătorească prin Turcia răsăriteană, în condiţii dificile şi să se apropie de Ararat. A pătruns astfel fără permis în  zona militară interzisă. Soţia lui împreună cu doi copii, a rămas în oraşul Karakose, la hotel, la circa 80 km de munte. Navarra şi fiul  său mijlociu, Raphael, de 11 ani, au început ascensiunea. S-au îndreptat spre versantul vestic al muntelui, care de acum era destul de cunoscut lui Navarra. În prima zi, au reuşit să urce până la circa 3500 m. Apoi au instalat cortul, au mâncat, au folosit cu multă atenţie apa ce o aveau cu ei, căci apa este o problemă imensă pe Ararat şi s-au culcat. Dimineaţa la orele 4 s-au sculat şi au plecat mai departe. Panta era în creştere. Pericolul alunecării la vale a bolovanilor era mare. Fiecare pas trebuia calculat. La orele 7 dimineaţa au ajuns la lacul Kop, aflat la 3750 m, singurul de pe Ararat. Lacul are circa 100 m în diametru. Este singura sursă de apă de pe munte. Au băut apă din lac şi au continuat ascensiunea. Băiatul Raphael a fost ajutat de tatăl său. Acesta se urca şi întindea scara de frânghie în jos, pentru ca băiatul să poată urca şi el. Apoi o luau din nou de la început. Mai târziu au folosit funia. Pe la orele 3 după-masa au atins cota4100 m, aflându-se în zona zăpezilor permanente. Au întins cortul şi băiatul s-a culcat. Navarra s-a deplasat puţin în jur şi a descoperit la mică distanţă, locul pe care îl identificase în 1952 şi de care fusese atât de aproape în 1953. Gheţarul se afla acolo, însă zona era extrem de dificil de studiat. Crevase adânci brăzdau gheţarul. S-au culcat în seara aceea, însă somnul le-a fost deranjat de o furtună puternică, care le-a prăbuşit cortul. L-au refăcut şi au dormit mai departe. Dimineaţa şi-au pus crampoane, s-au legat unul de altul cu frânghia, şi au început să escaladeze gheţarul. Planul era de a ajunge la partea de sus a lui şi de a coborî în interiorul lui prin crevase. Trebuiau să ducă cu ei echipamentul: scara de frânghie, secure, cuţite, aparate de filmat. Au ajuns la partea de sus a gheţarului la amiază . Acolo au identificat o crevasă. Navarra a coborât în fundul crevasei pe scara de frânghie. În crevasă, frigul era intens şi umiditatea ridicată. Un firicel de apă curgea la nivelul fundului crevasei. Forme întunecate puteau fi distinse prin gheaţă. Părerea lui Navarra era că formele respective făceau parte din structura arcăi. A ieşit din crevasă pentru a povesti fiului său ce a văzut. Deodată a început să ningă din greu. S-au retras într-un adăpost natural din apropiere şi au aşteptat acolo, timp de 13 ore, ca ninsoarea să se oprească. Frigul reprezenta o problemă majoră, teama de îngheţ cuprinzându-i pe amândoi.

În ziua următoare, Navarra a coborât din nou în crevasă. A dat zăpada la o parte pentru a putea observa din nou formele întunecate. A săpat cu securea în gheaţă şi a reuşit să descopere o grindă de lemn. Nu era lemn natural, ci o grindă cioplită manual. Bucuria lui Navarra a fost imensă. El a încercat să extragă grinda întreagă, dar nu a reuşit. A despicat, cu ajutorul securii o bucată de circa 1,5 m lungime. Lemnul era foarte greu. Băiatul a ridicat bucata la suprafaţă cu frînghia. Navarra a ieşit apoi şi el din crevasă. A urmat coborârea de pe munte, marcată şi ea de câteva incidente: lipsa apei de băut, militari turci cu armele îndreptate spre ei, etc. Au ajuns la Karakose, s-au reîntâlnit cu ceilalţi membri ai familiei şi au plecat spre casă, călătorind prin Siria, Liban şi Egipt. La muzeul din Cairo, Navarra a arătat unui expert, o bucată din lemnul recuperat, fără a-i spune de unde provine. Expertul l-a apreciat ca având o vechime de 4000-6000 ani. Odată ajuns acasă, Navarra a trimis unor institute de cercetare, probe din lemnul adus Muzeul din Paris a apreciat că lemnul face parte dintr-un trunchi mai mare, pot fi observate inelele anuale de creştere,  lemnul făcând parte din grupa stejarului. Institutul forestier din Madrid a apreciat că lemnul se află în faza avansată de lignitizare, apartenenţa la grupa stejarului, etc.

Următoarea ascensiune pe Ararat a lui Navarra a avut loc în 1968. Succesul ei a constat în faptul că omul a reuşit să ajungă din nou în zona gheţarului respectiv.

Anul 1969 a însemnat, din nou, un mare succes pentru Navarra şi pentru cei care 1-au însoţit pe munte. De data aceasta echipa a fost mai numeroasă. Cu toţii au ajutat la urcarea echipamentelor. Până la o anumită altitudine au urcat călare. Greutatea echipamentelor ajungea la 800 kg. După o ascensiune care a durat trei zile, şi-au instalat tabăra la circa 3900 maltitudine. De acolo urcau zilnic la circa 4100 m, pentru a ajunge la locul cunoscut de Navarra. Echipa a stat pe munte 9 zile. Zi de zi au explorat gheţarul cunoscut de Navarra. Au descoperit în gheţar un mic lac, format prin topirea zăpezii. Au forat în gheaţă până la adâncimea de 3-8 m, ajungând la material dur, probabil rocă. Au studiat crevasele, privindu-le îndelung. Era prea periculos de a coborî în ele. Au săpat în gheaţă cu securile şi au reuşit să recupereze mai multe bucăţi de lemn rectangular. În aceasta a constat succesul expediţiei lui Navarra din anul 1969. Mai târziu, făcând aluzie la lemnul pe care l-a recuperat de pe Ararat, Navarra a pretins că a atins personal arca lui Noe. S-ar putea să fie chiar adevărat.

John Morris

John Morris, doctor în geologie, reprezentantul Institutului de cercetări creaţioniste (icr.org) a întreprins 13 călătorii în Turcia, între anii 1971-1989, cu scopul de a se documenta şi a căuta arca lui Noe. A urcat pe Ararat prima dată în 1972 împreună cu un grup de alpinişti. Nu au descoperit însă nimic deosebit. Un incident serios şi neplăcut a fost lovirea repetată a membrilor grupului de fulgere, sus pe munte, în timpul unei furtuni de zăpadă. Erau aproape de a-şi pierde viaţa. După coborâre oficialii turci au asigurat grupul lui Morris că în anul următor vor primi din nou permisul de ascensiune pe Ararat, aşa că un grup mai mare şi mai bine echipat a călătorit în Turcia în 1973. Însă în ciuda tuturor aşteptărilor şi încercărilor, permisul de ascensiune nu a fost acordat. Autorităţile turce au menţinut restricţiile de ascensiune pe Ararat circa 10 ani. Abia în 1983 Morris şi prietenii săi au putut urca din nou pe munte. Condiţiile meteo pe Ararat au fost destul de bune. Locaţiile importante de pe munte, considerate a fi posibile locuri de staţionare a arcăi au fost cercetate, fără ca să se fi descoperit ceva. Alte locuri considerate mai puţin importante n-au putut fi cercetate din lipsă de timp. Studiind gheţarii aflaţi la nivelele superioare ale muntelui, de la4000 mîn sus, s-a ajuns la concluzia că dacă arca este pe Ararat, ea ar trebui să fie conţinută într-unul din gheţarii ficşi, aflaţi pe suprafaţă orizontală, şi nu în gheţarii aflaţi pe suprafeţe înclinate, căci aceştia alunecă la vale, iar în procesul de alunecare distrug tot ce se află în calea lor sau ceea ce se află în interiorul lor, căci în masa gheţarului viteza de alunecare este diferită: mai mare la mijloc şi mai mică la margini, datorită frecării de rocă. Gheţarii de pe munte sunt masivi, atingând în unele locuri peste 50 m grosime. În afară de grupul lui Morris şi alte grupuri s-au aflat pe munte în 1983.

Aş mai dori să menţionez şi pe Dick Bright, unul din cei mai tenace cercetători, pilot profesionist, care a călătorit în Turcia de peste 25 de ori, începând cu 1984, şi a urcat pe Ararat de câteva ori. În mai multe rânduri permisul de ascensiune a fost refuzat, echipele trebuind să facă cale întoarsă în SUA, după zile sau săptămâni de aşteptare în Turcia. Dick Bright s-a asociat cu colonelul James Irwin, fost cosmonaut, care a fost şi el pe Ararat în căutarea arcăi. În 1993 Dick şi echipa lui au închiriat un elicopter de mare altitudine, dar pe când se aflau deja în zona muntelui, pregătiţi de zborul final la mare altitudine în jurul Araratului, permisul le-a fost revocat.

ÎNCHEIERE

Din cele relatate până aici se poate spune că există argumente în favoarea existenţei arcăi sus pe munte. Întrebarea care se pune totuşi la sfârşitul acestei scrieri este aceasta: În definitiv se află arca lui Noe pe Ararat sau nu? Putem spune că argumentele existente se împart în 2 grupe. Din primul grup fac parte mărturiile pro ale celor din perioadele trecute, care au spus, sau au scris că au văzut arca, sau oricum erau convinşi că ea este acolo sus pe Ararat, bazându-se pe spusele altora. În acelaşi grup se înscriu posibilele fotografii ale arcăi, despre care există declaraţiile mai multora care au spus că le-au văzut, precum şi recuperările de fragmente de grinzi de lemn, parţial carbonizate, efectuate la înălţimea de circa 4000 m.

Pe de altă parte argumentul contra este nedescoperirea efectivă a arcăi în întregimea ei, cu toate că un număr destul de mare de grupuri de alpinişti au escaladat muntele.

Răspunsul final la această întrebare va fi dat în viitor. Nedescoperirea arcăi de către alpinişti în ultimile decenii nu este argument absolut pentru inexistenţa ei. Să nu uităm că grupurile au stat un timp scurt pe munte, fără a dispune de condiţii pentru o cercetare aprofundată a muntelui. Dacă arca este acoperită de roci, lavă vulcanică, gheaţă şi zăpadă sunt necesare forări şi excavaţii extinse, în locaţii multiple, lucruri care până în prezent nu s-au îndeplinit. Nici una din echipele aflate pe munte nu a avut condiţii pentru efectuarea unor cercetări sau săpături extinse. De asemenea este foarte posibil ca arca să fie într-o stare de dezmembrare relativă datorită posibilelor intervenţii omeneşti sau a cauzelor naturale de-a lungul timpului.

Având în vedere continuarea cercetărilor, nu este exclus ca într-o zi să avem confirmarea deplină a existenţei arcăi pe Ararat. Deoarece arca este obiect deosebit, provenind din perioada antedeluviană, localizarea ei ar fi cea mai mare descoperire arheologică a tuturor timpurilor.

Adrese utile (în engleză)

Pentru arcă:

noahsarksearch.com

biblearcheology.org

christiananswers.net

apologeticspress.org

icr.org

Pentru potop:

wnd.com

answersingenesis.org

creation.com

creationtoday.org

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu